Evanghelia acestei săptămâni, a 16-a după Rusalii, are următorul început: „Este, Împărăția Cerurilor, ca un om care, plecând departe, și-a chemat slugile și le-a dat pe mână avuția sa” (Matei 25, 14). În prealabil, în același capitol, Domnul Hristos exemplifică, spunându-ne cum Împărăția cerurilor poate fi asemănată și cu zece fecioare (v.1) care își aduc candelele întru întâmpinarea Mirelui. O chestiune de investire pare a deveni aici icoană de Împărăție.
Suntem în plin urcuș duhovnicesc. Alegoriile prezentate deconspiră cum vocațiile noastre umane pot fi înțelese drept prelungiri ale Cerului în propriile noastre vieți, dar și faptul că ele sunt judecabile numai în raport cu Împărăția. De unde și finalul capitolului mateian, care ne cuvântă despre chemare, încredințare, libertate, responsabilitate, indolență, judecată și răsplată și se încheie cu amintirea modului în care vom fi măsurați, pe neobservate, după criteriile omeniei și nu ale părutelor noastre demnități. Indiferent de cantitatea darului (talantului/talentului), Cel care hotărăște criteriul după care se face diferențierea, dar și răsplata, este Stăpânul. Nu sluga temătoare și cârcotașă, care se simte a fi nedreptățită. Efortul mântuirii ține de chemare și de răspus, de asumare, de râvnă, de împreună lucrarea cu Cel care te invită întru slujire. Oricum am da-o, parabola este, în fapt, o pildă despre iubire. Și despre veghere. O veghere activă, orientată asupra atitudinii noastre faţă de lucrul Domnului, singurii duşmani identificaţi aici fiind indiferenţa şi lenea … adică noi înşine. Nu poate fi ocolit limitatul accent pus pe rezultate: când lucrezi cu Domnul, pentru El, prin El, rezultatele sunt în mâna Lui şi doar El le poate evalua cu adevărat. De aceea este răsplătită și inima, nu doar fapta ce izvorăște din ea. De mare preţ, pentru oricare dintre noi, rămâne sfatul solomonian: “Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” (Proverbe 4,23)
Extraordinar ar fi de-am înțelege faptul că efortul nostru nu este mai important decât bucuria lui Dumnezeu de a ne ști ai Săi! Domnul nu dă mai mult decât putem noi duce. Avem așadar tabloul unei Împărății în care fecioarele înțelepte și bărbații curajoși și bucuroși de cele primite de la Dumnezeu sunt binecuvântați. Ceilalți se pierd în amănuntele fricii și ale părerii de sine. Cred prea mult în importanța lor, pentru a înțelege unde și cum este Dumnezeu.
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
