Dâra de lumina

De regula, daca vrem sa vorbim despre vrednicia unor oameni, spunem ca sfintesc locul. Povestea aceasta poate fi adevarata pentru unii care sunt în viata, dar aceasta „sfintire a locului” este uneori efemera, caci, în ordine terestra, locul si timpul sunt, de multe ori, mari capcane ale iluziilor. În predica sa, preotul vorbise atunci despre „dâra de lumina pe care o lasa un om, dupa ce trece în eternitate, în sufletul celorlalti”. Atunci am înteles ca „adevarata unitate de masura” a calitatii de Om nu este aceea care ne-a obisnuit – „Omul care sfinteste locul” -, ci „Omul care sfinteste posteritatea”, cel care lasa macar o dâra de lumina în sufletele noastre.

Restul e desertaciune; desertaciunea desertaciunilor. E usor, dar e si suspect sa-i ridici un monument cuiva care traieste. E ca si cum i-ai spune ca-i este teama de posteritate, ca nu se stie daca va lasa în urma sa vreo dâra de lumina. Blazonul cuiva capata sau nu aura nobletei dupa ce timpul se odihneste putin peste el. Din pacate, suntem „construiti” cam aiurea: de cele mai multe ori ne dam seama de valoarea unui om mai ales atunci când nu mai este… Unii oameni sunt aidoma unei simfonii care-si tot cânta dragostea fata de ceilalti si-n zona de Dincolo a infinitului. Trebuie doar sa stim sa-i ascultam si sa pricepem ca n-ar avea resurse pentru aceasta simfonie, daca n-ar fi lasat în urma dâra aceea de lumina despre care vorbea preotul.

Uneori, gândindu-ma la unii dintre cei care nu mai sunt, îmi amintesc de eroarea noastra comuna: îi tratam ca pe scrisorile primite; le citim în graba, dar nu le mai recitim. Daca le-am reciti, am fi inundati de lumina. Spunem mereu ca omul este cel mai scurt drum de la viata catre moarte. Visez la ziua în care vom întelege ca, dincolo de viata si de moarte, unii oameni sunt, atunci când lasa o dâra minunata de lumina, nu doar un „drum scurt”, ci niste frumosi pelerini ai eternitatii.