18 octombrie 2024
ContrasensDacă nu am fi negociat în genunchi...

Dacă nu am fi negociat în genunchi…

Aderarea României la NATO și Uniunea Europeană a fost considerată un pas esențial pentru asigurarea securității militare și economice a țării. Cu toate acestea, acest proces a venit cu un preț semnificativ, pe care România îl resimte astăzi în mai multe domenii esențiale.

Aderarea la NATO și UE nu a fost o decizie în esență greșită; dimpotrivă, aceste acțiuni au adus României numeroase beneficii, inclusiv integrarea într-o comunitate internațională de securitate și economie care oferă stabilitate, fonduri de dezvoltare și acces la o piață comună vastă.



Cu toate acestea, ceea ce s-a dovedit a fi problematică a fost atitudinea României în procesul de integrare, care a implicat o cedare excesivă a suveranității și resurselor naționale. În loc să negocieze ferm și să protejeze interesele naționale, România a oferit mai mult decât i s-a cerut oficial, acceptând condiții și concesii care au dus la o pierdere semnificativă de autonomie în diverse domenii.

Această abordare a fost reflectată în mai multe aspecte. De exemplu, în sectorul agricol, România a implementat fără discernământ regulile și subvențiile Politicii Agricole Comune (PAC), fără a se asigura că fermierii locali sunt protejați împotriva concurenței disproporționate din partea altor state membre.

Înainte de aderarea la UE, România avea o agricultură diversificată și putea să-și asigure o mare parte din necesarul alimentar. După aderare, însă, politicile agricole ale UE au determinat schimbări majore în structura și funcționarea agriculturii românești. Subvențiile și regulile impuse de Politica Agricolă Comună au favorizat adesea marile corporații agricole în detrimentul fermierilor mici și mijlocii.

Aceasta a condus la o scădere a producției locale și la o dependență crescută de importuri pentru a acoperi necesarul alimentar. În plus, concurența neloială cu produsele subvenționate din alte state membre ale UE a afectat negativ fermierii români, reducând și mai mult capacitatea țării de a-și asigura propria securitate alimentară.

Dependenta economică de importuri este un alt aspect negativ al aderării la UE. Politicile economice ale UE au favorizat integrarea pieței românești într-o rețea comercială vastă, însă acest lucru a venit cu prețul pierderii unei părți importante a producției locale.

Industriile tradiționale românești au fost deseori incapabile să facă față competiției acerbe din partea companiilor din alte state membre, ceea ce a dus la închiderea multor fabrici și la creșterea șomajului în anumite regiuni.

În prezent, România depinde într-o măsură considerabilă de importuri pentru produse de bază, ceea ce vulnerabilizează economia națională în fața fluctuațiilor pieței internaționale.

Un alt aspect alarmant este exploatarea resurselor naturale de către companii străine. România dispune de resurse naturale considerabile, inclusiv petrol, gaze naturale, și minerale rare.

Însă, în multe cazuri, aceste resurse sunt exploatate de companii străine care plătesc redevențe extrem de mici, comparativ cu profiturile pe care le obțin. Această situație reflectă o pierdere de suveranitate economică, întrucât România nu beneficiază pe deplin de propriile sale resurse naturale.

De exemplu, contractele de concesiune pentru exploatarea zăcămintelor de gaze și petrol din Marea Neagră au fost criticate pentru termeni nefavorabili statului român.

Prin integrarea în structuri internaționale precum NATO și UE, România s-a angajat să respecte politicile și directivele acestor organizații. Acest lucru a condus la o aliniere a politicii externe românești cu cea a blocului euro-atlantic, reducând capacitatea țării de a-și desfășura o politică externă independentă.

De exemplu, România trebuie să se conformeze sancțiunilor impuse de UE și NATO, chiar și atunci când aceste măsuri nu sunt neapărat în interesul direct al țării. În multe situații, aceasta a însemnat adoptarea unor poziții care nu reflectă neapărat interesele naționale sau specificitățile regionale ale României.

Astfel, problema nu a fost aderarea în sine, ci lipsa unei strategii clare și ferme de negociere și protejare a intereselor naționale în cadrul procesului de integrare. România ar fi putut adopta o abordare mai echilibrată, care să îi permită să beneficieze de avantajele apartenenței la NATO și UE fără a renunța la suveranitatea sa în mod excesiv.

Acest lucru ar fi presupus o atitudine mai asertivă în negocieri, protejarea fermierilor și industriilor locale, și o gestionare mai riguroasă a resurselor naturale, asigurându-se că acestea sunt exploatate în mod sustenabil și avantajos pentru economia națională.

Să ne imaginăm ce ar fi însemnat ca gazele și petrolul să fi rămas în exploatarea statului român, fără a fi concesionate companiilor străine. În primul rând, păstrarea controlului asupra acestor resurse ar fi asigurat un flux constant de venituri semnificative către bugetul de stat, permițând investiții mai mari în infrastructură, educație, sănătate și alte sectoare esențiale. De asemenea, menținerea prețurilor la energie sub controlul statului și evitarea liberalizării ar fi protejat consumatorii și companiile locale de fluctuațiile pieței internaționale, asigurând stabilitate economică și socială.

În ceea ce privește exploatarea aurului, dacă aceasta ar fi fost realizată în beneficiul Băncii Naționale a României (BNR), ar fi sporit rezervele de aur ale țării, oferind un tampon financiar suplimentar în perioade de criză economică. Comerțul, dacă ar fi rămas în mâna firmelor românești, ar fi întărit economia națională, păstrând profiturile în țară și stimulând dezvoltarea antreprenoriatului local. În plus, ar fi încurajat producția autohtonă, reducând dependența de importuri și contribuind la echilibrul balanței comerciale.

Salvarea unei părți din industria grea ar fi avut un impact pozitiv considerabil asupra economiei. Industriile grele sunt generatoare de locuri de muncă și contribuie semnificativ la PIB. Dacă România ar fi reușit să modernizeze și să mențină în funcțiune o parte din aceste industrii, ar fi creat o bază solidă pentru dezvoltarea economică durabilă. Aceasta ar fi permis țării să producă intern bunuri necesare pentru infrastructură și alte proiecte majore, reducând astfel necesitatea importurilor costisitoare.

spot_img

Alte titluri

spot_img

Ultimele știri