Dacă asociem prostiei și prostului statutul de analfabet cauzat de ticăloșiile sistemului social, ne înșelăm amarnic. Trebuie să realizăm distincția dintre proști și oameni neinstruiți. Am întâlnit oameni de o rară inteligență, deși nu erau școliți. Erau și posesorii unui tezaur etic de excepție. Cu siguranță, ați întâlnit și dumneavoastră asemenea oameni. Prostul, ca pericol public, este prezent în zone surprinzătoare. Poate fi prostul cu ștaif, insul ,,conservator, omogen și rigid, constant, predictibil, blocat în formalism și formalități”, ,,suficient lui însuși și de aceea e fericit”, este ființa bine instalată în el și în lumea lui, scrie universitarul Sorin Costreie (,,Prostia academică”, ,,Dilema veche”, 10-16 dec. 2015). Da, e prostul academic, nu cel aruncat de societate în analfabetism. E prostul poleit, doldora de informații, sfătos (,,dacă-i spui că plouă, te alegi cu istoria meteorologiei”, ,,dacă te duci la toaletă, pentru că ai o urgență”, te mai reține un pic ca să-ți spună ceva arzător, important, crucial), zice Sorin Costreie. E prostul poleit, utilizator de expresii pedante, clownul simpatic. ,,El știe, tu doar ai privilegiul să afli de la el cum stă treaba”. E prostul șef, insul care supraviețuiește doar pentru că au fost inventate ședințele, cel care ,,vrea ca totul să (de)curgă cât mai formal”. E prostul șmecher, cu portofoliul plin de patalamale academice, dar care rezolvă totul, mai puțin chestiunile de natură academică. E prostul guraliv, farsorul ,,care se distinge prin cantitatea de cuvinte debitate”. Proiectul unei dez-prostiri naționale n-ar fi o glumă.
Ioan F. Pop, scriitor, universitar, ne surprinde/ încântă cu un ,,mic exerciţiu hermeneutic al prostiei cu doctorat” (Contributors.ro, 18/10/2016). Credința sa este întemeiată pe gândul că ,,prostia este constanță, inepuizabilitate, inteligenţă – întâmplare, simplu accident. Prostiei îi iese perfect orice, din prima încercare, pe când înţelepciunii îi iese, cu greu şi după multe încercări, câte o imperfecțiune. De multe ori, prostia pare mai deşteaptă decât înţelepciunea”. Prostul din acest orizont este potopit de vise: ,,Visul prostului este acela de a deveni impostor cu diplomă, cu grade universitare, cu împieptoșări academice, cu îmburicări demonice. Prostul nu vrea să audă decât ceea ce ştie. Problema e că nu ştie nimic. Evident, acest fapt nu este o piedică în calea… realizării. Dimpotrivă, transformă prostia în prodigiu… Dintre toate specimenele de proşti, cel mai nesuferit este prostul deştept. Cel care ştie sigur că ştie tot, că poate orice, că nimic nu se opune în calea triumfală a imbecilității lui”. În universul nostru pervertit s-a ivit din ruinele moralei prostia deșteaptă: ,,Mai nou, prostia deşteaptă începe de la doctorat în sus, perorând în amvonul tuturor intereselor meschine. Cu timpul, orice prost îşi dă doctoratul în vreo escrocherie. Nu poate rezista tentaţiei de a abuza plenar de propriile deficienţe. Ignoranța te împinge înainte, îţi dă nebănuite imbolduri, te plasează în idealităţile cele mai rocambolești, produce delicii şi secrete solidarități. Înţelepciunea te domolește, te face reticent, te pune mereu pe gânduri, îţi frânează orice tentativă de zbor, procură mari rezerve de repulsii şi antipatii”. Când citesc despre asta, văd parcă academicele convoaie de autocare care se îndreptau spre Chișinău pentru preluarea patalamalelor de doctor în varii zări ale cunoașterii. Am ajuns locatari ai dictaturii prostiei: ,,Există o dictatură de care nu vom scăpa niciodată: dictatura prostiei. Nici o putere nu o poate schimba, chiar şi cea divină se dă bătută în faţa ei. Doar nebunia mai poate adăposti rătăcirile înţelepciunii. Până la urmă, nu poţi decât să constați cu oarecare tristeţe că până şi prostia s-a tâmpit”… A-l trimite în derizoriu pe Nicolae Ceaușescu din cauză că a obținut 10 (zece) la Mate, la un examen-fantomă de bacalaureat, sau a o incrimina pe Elena Ceaușescu pentru doctoratul ei chimist reprezintă deja fleacuri, mofturi de clacă. Savanta de renume mondial oftează de invidie, nu mai deține monopolul furtului academic, întrucât ,,semianalfabeții îşi iau doctoratul summa cum laude cu semidocții. Doctoratul a devenit doar o modalitate de a parveni pe seama unei fraude intelectuale. Vidul împănat academic, o trântă națională cu plagiatul, o insultă la adresa competenţei şi a onoarei. Grecii numeau plagiatul «furt de cuvinte» (logoklopia). Când scrisul devine malaxor de cuvinte, o buimăceală lexicală împănată cu ciupeli bibliografice din care nu se înţelege nimic ne aflăm în faţa veleitarismului agresiv, a academismului lucrativ sau a succesului aranjat machiavelic”. Kafka, însuși Kafka, e trimis la colț. Absurdul pe care l-a nășit este țânc de grădiniță pe lângă absurdul nostru: ,,Absurditatea românească a mai dat o lovitură imposibilului: i-a reuşit scriitorul care nu citeşte, universitarul care schingiuiește limba română, maeştrii care cultivă cu sârg ignoranța şi debilitatea. Mâine, poimâine, analfabeții vor invada cu succes Academia. La noi, ar trebui instituită, în regim de urgenţă, o nouă profesie: cea de şmecherolog. De la cultură la credinţă, de la praxisul cotidian la metafizica vieţii totul este șmecherie”.
În acest univers în care absurdul face legea, asistăm la derapaje care nici în distopia lui A. Huxley n-au putut fi imaginate: ,,Dacă funcţia de Dumnezeu ar fi disponibilă, am avea mari surprize. Nu ar ajunge Universul la câți ar dori s-o ocupe, toţi asumându-şi, evident, nu doar facerea lumii, ci, mai ales, îndreptarea ei după chipul şi asemănarea lor. Unii se încăpăținează, cu un entuziasm suspect, să facă doar ceea ce nu ştiu, nu pot, nu înţeleg. Îşi aruncă toate incompetențele în luptă pentru a reuşi, îşi mobilizează toată impostura, toate rezervele de nesimţire, toate dorinţele atavice. Mulţi reuşesc social doar cu preţul degradării ca oameni”. Mă miră faptul că nici unul dintre doctorii astfel anatemizați (beneficiarii și dăruitorii) nu l-au chemat măcar într-o instanță morală pe Ioan F. Pop. Știu ei ce știu… Până și unii dintre cei care înnobilează prostia: ,,Chiar şi diplomele de inteligenţă şi de moralitate sunt date de idioţi şi de haidamaci, de lepre şi de corupți. Cei care nu au nicio competență, cei care ştiu de toate fără să înţeleagă nimic, cei care se umflă în propria ignoranţă mai abitir decât broasca lui La Fontaine s-au instalat în jilțul tuturor nemerniciilor, revărsând-şi incompetenţa pestilențială în toate zările. Peste fiecare funcţie mănoasă zace crăcănat un impostor belaliu. Mulţi s-au aburcat în șaua nerușinării şi a aroganței, de unde ne aruncă rânjete, măscări şi agramatisme. Chiar şi în cultură se aud tropăituri de copite, suave răgete de măgari”. Suntem prizonierii unui infern al incompetenței, concluzionează I.F. Pop: ,,Mai întâi, totuşi, ar trebui să ne luăm masiv doctoratul în bunul-simţ. Dacă prostia (cu doctorat sau nu) ar durea, înțelepții ar fi zei. Ce cozi ar mai fi la uşile lor! Dar putem sta cu toţii liniștiți, nu doare decât înţelepciunea”.
