Zilele trecute, foiletând ,,Spații interioare” (Iași, Editura Junimea, 2015), volumul de poeme al lui Radu Florescu, am descoperit un fel de poveste despre supraviețuirea omului contemporan în exilul interior, într-un univers paralel, într-un spațiu bizar cu intrări și ieșiri blocate, cu trăiri atinse de rugina ființării, cu aventuri care traversează periculos ,,continente de frică”. Iată doar o secvență: ,,rătăcit în mijlocul casei. mii de clopote verzi se aud din pereți/ bătând a vecernie./ intuiești o oră sonoră în care secundele curg pe sub piele/ în șuvoi, traversezi rând pe rând/ continente de frică anotimpuri de ceaţă/ odăile goale. îţi întrebi inima cum era viaţa în munți./ o fereastră se deschide încet şi tot ce era sigur azi/ mâine devine periculos şi ambiguu./ înconjurat de o armată de molii deschizi uşa./ simţi acut durerea zilelor pierdute/ simţi apele rătăcind în fântâni/ vezi flacăra neagră a morţii în floarea unor vișini” (continente de frică).
De la Adam și Eva, primii izgoniți din Eden, până astăzi, esența exilului a rămas aceeași: surprinde poziția insului stingher, marginal, neangajat într-o lume pe care nu el a creat-o și de care nu se face responsabil. În acest context, exilul interior reprezintă mereu suprema formă de independenţă a spiritului, vârful aisbergului, un exil de mari proporţii. Aflu de la Dan Shafran (,,Exilul ca forță creatoare”, în Revista Limba Română, Nr. 11, Chișinău, 2004) că Bershom Scholem, în Cabala Lurianică, afirmă că Isaac Luria, evreu cabalist (secolul al XVI-lea), a avansat gândul că însuși Dumnezeu a binecuvântat exilul, fiind gata să meargă El însuşi în exil. El credea că rezultatul direct al exilului lui Dumnezeu, al retragerii Lui în interioritatea Sa, a fost Creaţia. Este, neîndoielnic, o interesantă speculație care trimite, și dintr-o altă perspectivă, către istoria tumultoasă a exilului evreiesc. Bershom Scholem ne oferă însă, în ,,Direcţiile principale ale misticismului evreiesc”, o ipoteză cel puțin la fel de interesantă, cu privire la actul uman de creație și creația ca esență a divinității. Precum Dumnezeu îşi impune exilul, pentru a ne dărui Geneza, tot aşa se retrage şi scriitorul în interioritatea sa, în procesul de creaţie. Actul creaţiei începe din momentul retragerii autorului în sine, din clipa ieşirii lui din cotidian. Exilul intern este privit ca forţă decisivă a creaţiei. Mulți scriitori au mărturisit, aidoma lui Proust, de pildă, că operele lor sunt roade ale singurătăţii, tăcerii, autoexilului.
Norman Manea, care a cunoscut cenușa fierbinte a infernului exilului, ne invită să privim către exilul interior înțeles ca ,,traumă și privilegiu”. În romanele sale, exilul este o temă recurentă, un ,,un element central al paradigmei captivității” (Amelia Ioana Todoran). Starea de captivitate şi sentimentul de înstrăinare locuiesc în universul exilului. Insul, captiv al unei lumi în care totalitarismul își face mendrele, este nevoit să aleagă calea unei sihăstrii sui-generis. Exilul îi erodează și valori fundamentale instituite, prețuite, inclusiv identitatea lingvistică. Nu doar exilul extern, ci și cel intern te obligă uneori să-și construiești un limbaj; limbajul singurătății care speră. Intervine instinctul de conservare al celui captiv/ alienat, aruncat într-o lume în care nevoia de supraviețuire este fundamentală. Sunt căutate cu febrilitate leacuri pentru oblojirea rănilor spiritului și recuperarea sinelui creator. Traumatizat, sinele are totuși privilegiul de a-și putea explora și altfel spiritul de creativitate, de a-și construi strategii de supraviețuire în prizonieratului exilului interior.
Elvețianul Roland Jaccard, prieten cu Emil Cioran, scriitor și critic literar, (neo)nihilist care a avut și preocupări de psihanaliză, a oferit traumei exilului interior – mai ales în ,,Exilul interior (Freud, psihanaliza şi modernitatea)”, Bucureşti, Editura Aropa, 2000 – un portret psihologic de excepție al omului modernității. Amar, acesta notează: ,,Acum aproape un secol, Nietzsche compara umanitatea de mâine cu o plajă de nisip: toţi oamenii, afirma el, vor fi egali, foarte rotunzi şi foarte plicticoși. Profeția nietzscheană s-a realizat. Ultima figură a istoriei, micul burghez, se extinde planetar. Supracontrolat din exterior, decorporalizat, desexualizat, hipernormalizat, omul modernităţii va fi (mai mult sau mai puţin) imaginea omului administrat, ducând o existenţă calmă în societăţile abundenței totalitare, fără a înţelege că dacă nevoile îi sunt satisfăcute, aceasta este chiar în detrimentul vieţii sale”. Nichifor Crainic ne avertizase în ,,Nostalgia paradisului” (București, Editura Cugetarea, 1940) de primejdia exilului intern în masă, cum îmi place să-i spun: ,,Nostalgia paradisului e sentimentul că suntem din această lume și totuși nu-i aparținem; că lumea din spiritul nostru nu e identică cu lumea care ne înconjoară; că suntem în mijlocul ei ca niște rămași pe dinafară dintr-o ordine de înaltă existență, ce ni se refuză; că din această pricină nu putem adera întru totul la condiția mizeriei terestre, în care ne simțim exilați”…
Se spune că mai ales spiritele de excepție sunt predispuse evadării în mrejele exilului interior. Oare?… Numai spiritele de excepție? Deja, prin discursul lui Roland Jaccard și cel al lui Nichifor Crainic, probabil că am reușit să dinamităm această prejudecată. Nu cred că există semeni care să nu fi fost curtați și cuceriți, fie și efemer, de această sirenă a marii singurătăți. Îmi aduc aminte – acum realizez acut – că am fost prizonierul acestui gen de exil vreme de vreo doi ani, atunci când m-am despărțit brusc de Copilărie. Ruptura existențială a fost dramatică. Ajuns, dintr-un sat, la un liceu băcăuan cu ștaif, am fost întâmpinat, ca și colegii mei, ca un obiect banal, ca un număr matricol, ca un mijloc, nu (și) ca un scop, cum aveam să aflu, mai târziu, de la Kant, că ar fi trebuit să fiu privit. Profesorii, pedagogii, funcționarii mi s-au părut, cei mai mulți, a fi niște ființe din care evadaseră viul, sufletul, empatia. Mi-am construit, din instinct, în exilul meu interior prelungit, nu doar veritabile redute. Am croit și proiecte de ambuscade, pentru a rezista viitoarelor atacuri. Din fericire, am reușit. Instinctul răsărit în acel exil interior m-a ajutat să supraviețuiesc apoi, savurând și multe satisfacții. Acolo, în carcera acelui exil, am învățat că semenilor, orice statut ar avea aceștia, trebuie să le spui/ argumentezi, fără echivoc, faptul că nu ești un lucru, un număr, doar un mijloc, un etcetera. Datorez mult acestui exil, chiar dacă mi-a lăsat multe vânătăi în suflet… De-atunci, am credința că exilul interior nu este doar o dramă. Dacă ai șansa de a-i gestiona fericit arșița, poate fi o forță prietenă.
