Unirea Principatelor a fost pentru copilăria mea una dintre cele mai captivante istorii care mi-au vrăjit sufletul. Istorioare care-mi depănau firul constituirii divanurilor Ad-hoc (din care nu lipseau înțelepți precum Ion Roată și Ioan Ababei, ultimul fiind din satul meu natal…) sau îmi vorbeau, precum „Ocaua lui Cuza”, despre firea cea dreaptă, morală și iubitoare a domnitorului Al. Ioan Cuza, m-au fascinat. Satul meu, Valea lui Ion, cunoștea în fiecare an, de ziua Micii Uniri, o adevărată frenezie a evocării evenimentului.
Nu exagerez atunci când spun că dramatizările pruncilor, în care vedetele erau Ioan Ababei, Ion Roată și domnitorul Cuza rivalizau, ca interes, cu obiceiurile Anului Nou: capra, căiuții, plugușorul… Profesorii de istorie m-au făcut să pricep că acest eveniment istoric a fost primul pas (dar ce pas uriaș!) realizat către înfăptuirea statului național român, în 1918. Mica Unire a revoluționat și instituțional, prin primul parlament unic al României, primul guvern unitar, prima Constituție sau reformele electorale, agrare sau ale învățământului.
Am înțeles, din dicționare, că istoria este „știința care studiază trecutul umanității și al societăților omenești cu scopul de a le reconstitui”. Uneori, această reconstituire a evenimentelor este însă gravidă de subiectivitate, otrăvită de idealizări și cosmetizări jenante. Mă-ntreb, de pildă, astăzi, cum aș putea organiza, ca învățător, o dezbatere morală pornind de la povestioara lui Dumitru Almaș, „Ocaua lui Cuza”? Vă aduceți aminte? „Cuza-Vodă obișnuia adesea să se îmbrace ca un om de rând și să se amestece prin norod. Dorea să afle el însuși cum trăiesc cei mulți. Așa, într-o zi, și-a pus căciulă și suman ţărănesc(…) și s-a dus în târg la Galați.
Pesemne, aflase măria-sa că unii negustori nu foloseau ocaua cea mare, așa cum hotărâse o lege din acea vreme, și căreia poporul îi spunea Ocaua lui Cuza…” Cum i-aș creiona lui Cuza un portret de ființă morală desăvârșită, de vector al ,,anticorupției”? Mai curând, gândul m-ar purta către ce spunea Petre Țuțea despre Ștefan cel Mare: „A fost cea mai importantă personalitate politică și militară pe care au dat-o românii în istoria lor. Carol I zicea: «Nu veți mai da unu’ ca ăsta chiar dacă mai trăiți un milion de ani».
Da’ cum să faci sfânt din el? Că el era curvar, domnule! Erou, asta-i altceva… Un erou național fără egal. Cel mai mare. Da’ sfânt…Cum să faci sfânt din el?” („322 de vorbe memorabile…”, Humanitas, 1997, pag. 101). Mutatis mutandis, pe Cuza îl putem aprecia ca fiind erou al Micii Uniri, dar când penelul istoric aleargă pe portretul său încercând să-i schițeze trăsături de ființă intolerantă cu puzderia de corupți a epocii trebuie să oprim lucrarea penelului. Matei Udrea, voce deloc singulară (vezi Historia, „«Ocărâtoarea mită» în istoria românilor”, 24 ian. 2017), zice că „Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorul Unirii, erou popular intrat în legendă chiar ca luptător pentru dreptate (ocaua lui Cuza), a fost, în realitate, una generatoare de corupţie extremă. Domnitorul se înconjurase de un cerc de aşa-zişi afacerişti – o camarilă – cu care storcea finanţele ţării. În ajunul căderii lui Cuza, deputatul Constantin Boerescu prezenta, de la tribuna Parlamentului, probe zdrobitoare ale unui jaf al bugetului care poate avea corespondent doar în zilele noastre”. Dimitrie Bolintineanu a fost printre primii care a așezat degetul pe rana corupției timpului. Tabu rămân uneori și aplecările de afemeiat notoriu ale lui Cuza, cu Maria Obrenovici ca vedetă și cu Elena Cuza umilită, precum și unele patimi, precum jocul de cărți.
Istoric, trebuie să-i dăm însă Cezarului ce-i al Cezarului. Nu întâmplător, acum câțiva ani, în urma unui sondaj de opinie, studenții bucureșteni l-au plasat pe Cuza, cu 62% din opțiuni, în topul personalităților care au influențat pozitiv istoria noastră. Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare s-au clasat după el în acest top. Cuza rămâne un mit, dar unul care, pe alocuri, trebuie demitizat.
