Ghinion… fonetic
Luni, 14 martie a.c., la ora de limba română pentru clasa a VIII-a propusă de „Teleşcoala” de la TVR 2, am auzit năzdrăvănia din titlu. Profesoara (I. C., de la un liceu din Capitală) a realizat şi o „planşă”, din care reproduc prima parte: „-i mut (afonizat, şoptit, asilabic) este un sunet foarte slab (nici nu se numără ca sunet), care apare la final de cuvânt, după o consoană (sau mai multe), într-o silabă în care există o altă vocală «puternică»: pomi – pomi – 3 sunete”. Vederea acestui fragment pe micul ecran mi-a stricat dimineaţa, ziua, săptămâna.
Unde e greşeala? Cine ne apără?
Eroarea e vizibilă cu ochiul liber: acel i (final, postconsonantic, asilabic) este totuşi sunet şi are dreptul legitim de a fi recunoscut ca atare. Ne bizuim pe rostire, chiar dacă se aude slab, dar şi pe lucrarea normativă cea mai răspândită: DOOM, elaborată de Academia Română, prin Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”. Chiar de la prima ediţie (1982), i-ul de acest tip era identificat ca sunet (notat cu litera micşorată la jumătate, sprijinită pe un „picioruş”) şi desigur numărat la inventarul fonetic. DOOM3 (2021) descrie astfel cele patru valori ale lui i: vocalic ([i] din [zid]), semivocalic ([ĭ] din [ĭed]), „şoptit” ([i] din [pomi]) şi zero ([Ø] din unghi [unǵ] (cf. p. 48). După cum se observă, doar în ultimul caz literei „i” nu-i corespunde un sunet (este literă diacritică), în vreme ce toate celelalte i-uri se bucură de dreptul natural de a fi notate ca sunete. DOOM3 este mai explicit decât ediţiile anterioare, discutând în manieră didactică valorile lui i: „2.2.9. –i [i], [i] sau Ø?” După acest titlu, lămureşte pe subpuncte: „1. -i este devocalizat [i] (şi nu formează silabă): 1.1. la sfârşit de cuvânt după C(C): pomi; 1.2. în anumite compuse: orikînd” etc. (cf. p. 97). Explicaţiile continuă pe încă două pagini de dicţionar şi de fiecare dată acest i este denumit „i «şoptit»” (deci nu este „mut”).
Revenire la „lecţia” de fonetică
Sunt câteva contradicţii în pledoaria profesoarei pentru nerecunoaşterea lui i din [pomi]: susţinând că „este un sunet foarte slab (nici nu se numără ca sunet)”, a recunoscut de fapt că el este sunet, iar vorbind despre prezenţa sa „într-o silabă în care există o altă vocală «puternică»” înseamnă a-i acorda mai mult decât merită, adică statut de vocală.
Se poate sistematiza cazul?
Da, dacă ne centrăm atenţia pe lungimea/scurtimea sunetului în discuţie. Avem deci un i lung ([inel]), un i scurt ([ploĭ]), un i ultrascurt (termen propus de noi, ca în [pomi]) şi respectiv un i zero (abia acesta este mut, ca în unghi [unǵ]).
Asta-i tot?
Nu. Profesoara e rugată să transmită o erată dezvoltată într-o ediţie viitoare a emisiunii „Teleşcoala”. Deja îi mulţumim.
