– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
– Cuvântul este cheia către o cale de acces, o formă de echilibru a progresului, un colac de salvare. Pentru mine este verbul, înainte de toate, momentul oportun, o pasăre, o floare, carotida care pulsează, aer, sânge, formă de apel, orașul, un cuțit, o bijuterie, ținerea de minte a vieții, măsura cea mai probabil conformă gândului, expresia persoanei pe care nu o cunoști, și totuși, ești tu. Petre Ispirescu spune cel mai bine: sarea din bucate. Interdependența dintre cuvânt și gândire este pentru mine tandemul perfect. Ca și celulele din corpul nostru, cuvintele pot fi bune sau alterate, toxice. Depinde de noi cu ce valoare încărcăm aceste fabuloase componente ale comunicării.
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Rispia și agoniseala sunt, în principiu, antagoniste. Daca luăm strict parabola, sigur, ne vom limita la ideea iertării. Într-un sens mai larg însă, fară un proiect la bază, irosirea și economia pot fi la fel de neproductive. Este bine să fii econom, dar nu poți să fii numai atât. Existența nu se bazează pe o singură componentă, economia nu se bazează, desigur, vorbim de sistemul de astăzi, pe un singur tip de sac, de portofoliu, nu-i așa?! Să faci ceva cu agoniseala, este bine, să îi dai o altă valoare, este o obligație, nu pot sa nu fac referință la un aspect calvinist al religiei protestante, care, invitând la austeritate, la chibzuială, invită totodată la o redistribuire a bogăției. Această redistribuire, fiind plăcută lui Dumnezeu, este garanția însăși a prezervării averilor. Ceva trebuie să dai ca să poți să te califici pentru a primi. În fapt, ceea ce ne învață protestantismul este legea simplă, dar eficace a lui donnant-donnant, legea acordării unei compensații mutuale. Din această perspectivă, fratele nu are viziune, nu știe, nu poate face altceva decât să se supună orbește, să execute și să continue să acumuleze. Ai fi tentat, avansat în vârstă, să zici, ei, foarte bine! Este important faptul că strânge, în plus, este un model de disciplină. Totuși, parcă simți că la un moment dat îți vine să-l împingi, să meargă în lumea mare, să înceapă, nu o bucată de viață, ci viața. Dar nu este nici Fiul, modelul. Risipa, la rândul ei este condamnabilă. Dar. Există un dar. Dorința de a pleca, de a ieși din cerc este justificabilă, chiar dacă nu este justificată. Are acasă tot ceea ce îi trebuie, natura lui aventurieră îi cere să spargă un tipar. Și, este foarte bine. Că își cere dreptul este până la un punct legitim. Ceea ce face însă cu el este condamnabil din perspectivă divină și umană. Mărgăritarul ajunge unde nu ar trebui. Întors acasă, spășit, cere iertare. I se acordă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Aici, e greu. Greu, cu iertarea la oameni. Dar ar fi un alt subiect. Revenind, fiecare suntem și Fratele, și Fiul, deci mă identific în amândoi. Puțin mai mult în Frate decât în Fiu. Doar puțin. Aplicabilă parabola și la noi, aceia care scriem. Să fii înzestrat și să te auto-reții este la fel de păgubos ca atunci când îți risipești aptitudinea într-un mod neesențial. Centrul just, evitarea extremelor, recunoașterea slăbiciunilor și asumarea lor, acesta ar fi punctul în care Fiul și Fratele s-ar putea confunda. Punctul în care ne va fi ușor să ne recunoaștem și să-i recunoaștem pe semenii noștri.
- Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Dumnezeu știe că îmi place tăcerea, ca formă de comunicare. Bun și Atotputernic îmi respectă alegerea. Dar avem momente, desigur, în care conversații se ivesc. Eu întreb mereu cam aceleași lucruri, El îmi spune să nu-l mai întreb banalități. De pildă, îl întreb cum de ne suportă… Este o întrebare care îl irită, cu toate acestea îmi spune de fiecare dată că ne-a făcut bine, cu liber arbitru, că problema nu mai este la El. Îl întreb de ce mă ajută… Nu prea mă rog, nu merg la biserică, nu mă dau în vânt după preoți, nu sunt un… copil prea cuminte. Mult timp nu mi-a răspuns nimic, am insistat. Mi-a spus că este ubicuu. Să încerc să înțeleg răspunsul. De altfel, această discuție avea loc în autobuz. Daca întrebările mele s-au formulat cu ușurință, răspunsurile Lui, aparent simple, conțin multiple semnificații. Cred că nu-ți ajunge viața ca să le pătrunzi.
- Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
- Raiul și Iadul, da, variante cât se poate de reale. Descoperirea focului a reprezentat un salt extraordinar pentru om, dar i-a lăsat în gene viermele nebuniei ivite din adrenalină toxică. Piromanul din noi, se joacă de prea mult timp cu focul, pe care îl aprinde și stârnește pe secetă și vânt. Raiul și Iadul suntem noi, este o iluzie să ne gândim că Binele câștigă întotdeauna. Dovada: Răul a pus mâna pe habitat, pe viață, pe gânduri, pe fapte, pe viitor, în timp ce Binele s-a deshidratat. Ar fi o șansă dacă ar fi udat. Din păcate, Răul s-a făcut șef și pe apă. Vremea revoluțiilor s-a terminat, este vreme doar de războaie iar șansa de a recupera Binele s-a diminuat periculos de mult.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
–Trădarea este un cancer invaziv, cu multiple metastaze. Este o tranzacționare periculoasă cu principiile. Nu există mică trădare sau mare trădare. Din această perspectiva toți am trădat ceva, cândva. A fi neloaial, a te abate de la o linie de conduită este ceva care te va urmări toată existența, chiar dacă ai făcut tot posibilul să repari, chiar dacă nu ai mai trădat. Rușine, furie, da, împotriva ta, cu toate că trădarea ar fi părut o soluție. Șarpe constrictor, medalion la gât, cel mai sufocant sentiment, regretul, cronic instalat.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
- Nu aș interveni cu nimic, nu aș schimba nimic din Facerea divină. Dacă vorbim despre creația mea, întrețin cu ea multiple și diferite tipuri de relații. De afecțiune, de critică lucidă, de agitație și anxietate. Caut cuvântul just. Caut contextul oportun. Fiind o poetă postmodernistă, infrarealistă, realitatea devine sursa poietică. Dar realitatea este agitată, tulbure, spasmele nu mai contenesc, mă aflu ca poetă militantă în prima linie, la frontiera dintre oboseala cronică și pericolul iminent. Folosesc autocenzura ca pe o igienă necesară, obligatorie. Ceea ce este important, spun, ceea ce iese bine spus, las să treacă. Am convingerea însă că nu tot ceea ce creăm este remarcabil, bun de împărtășit. Nu dau voie orgoliului să ia prizonieră creația pe care o consider ca fiind proprietatea comună a mea și a cititorilor mei.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
- Paul Celan, Sus, fără zgomot. Poet uitat de literatura română, cu toate că este unul din cei mai mari poeți ai literaturii universale. Orice act de redescoperire, de traducere a lui Celan este salutar. Nu pot să nu amintesc, în acest sens, efortul poetului Adrian Graunfels…
,,călătorii: vultur şi stea.
Jos, după tot, noi,
zece la număr, poporul de nisip. Timpul,
cum să nu, are
şi pentru noi o oră, aici,
în oraşul de nisip.
(Povesteşte despre fântâni, povesteşte
despre cununa fântânilor, roata fântânilor, despre
adâncurile fântânilor – povesteşte.
Numără şi povesteşte, ceasul,
şi acesta, trece.
Apă: ce
cuvânt. Te înţelegem, viaţă.)
Străinul, nechemat, de unde,
oaspetele.
Rochia lui picurătoare.
Ochii lui picurători.
(Povesteşte-ne despre fântâni, despre –
Numără şi povesteşte.
Apă: ce
cuvânt.)
Rochia lui şi ochii, el stă,
ca noi, în plină noapte, el arată
înţelegere, el numără acum,
ca noi, până la zece
şi nu mai departe.
Sus,
călătorii
rămân
de neauzit.”
- Îmi iau libertatea de a vă cita un poem din volumul Afacerile merg bine, volumul dumneavoastră aflat în curs de apariție. Un poem citadin, între tensiune și dezinvoltură, între zgomot și muzică, măsurabile cu cheia… franceză, la Montréal…
,,Cheia franceză
decalajul măsurabil cu cheia franceză indica un
nivel important de instabilitate a materialului în
cădere.
în sfârșit, o clipă în care poți să observi omul
din stația de metrou care mânuiește vioara erhu,
rupt,
de orice contact vicios și viciat cu lumea din jur
superstarul anonim, deghizat în cerșetor, cel care
asumă
libertatea de a trece și nu obligația de a fi liber,
implicit pasajul dintre două piste paralele care
nu duc nicăieri.
30 de secunde. timpul necesar să ieși din tunel, să
abandonezi armonia celor două corzi, apoi orașul
epuizat
de zgomote metalice, de voci sparte și dezordine
trântește peste tine cu sălbăticie apocalipsa diurnă.”
