- Interviu cu prof. univ. dr. Venera-Mihaela COJOCARIU, Departamentul pentru pregătirea personalului didactic, Universitatea ,,Vasile Alecsandri” din Bacău
- Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în operă?
- Cuvântul are valoare întemeietoare – cuvântul zidește, cuvântul zdrobește. Cuvântul dă viață, cuvântul distruge, el te ridică, el te d(c)oboară. Cuvântul este (trebuie să fie) casa rațiunii, expresia simțirii și forma supremă de manifestare a înțelepciunii. Gândirea, simțirea și fapta se întemeiează pe cuvânt și sunt manifestarea acestuia. Ca atare, el este unitate întru totalitate, omul este, esențial, ceea ce face, nu (doar) ceea ce spune. Ca profesor, cuvântul are valoare paideutică, formatoare, modelatoare, inspiratoare, creatoare. Cuvântul este forță generatoare, transformatoare dar, folosit neinspirat, devine destructiv, are putere nimicitoare. Cuvântul motivează sau demotivează, inspiră sau secătuiește, dă lumină sau scufundă în cea mai mare beznă. De aceea, șlefuirea cuvântului și încărcarea lui cu semnificațiile dorite este, ca proces, trudă și, ca rezultat, geneză.
- Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Întrebarea ascunde o capcană, cerând o disjuncție clară… Chiar dacă Fratele fiului risipitor pare să fie ceea ce trebuie să fie, prin exemplul său de chibzuință, bună purtare, hărnicie și atașament familial, nu este deloc așa de simplu și de liniar în faptele și vorbele sale. Nu se poate să nu recunoaștem că fiul rătăcitor generează, cumva, simpatie, și, de ce nu, un fel de „atracție fatală”, părând mai aproape de condiția umană, în imperfecțiunea sa; este mai prolific în semnificații tocmai pentru că este contradictoriu: înzestrat și fără zestre; plecat și revenit; corupt și totuși, dornic să muncească; atins de aripa pierzaniei dar dornic să se desprindă de aceasta; căzut și revenit pe calea căinței. Gândind la modelul Fratelui Fiului Risipitor, nu putem să ignorăm situațiile în care, cu voia sau fără voia noastră, am fost, mai aproape de (sau chiar) Fiul Risipitor – am greșit, ne-am pierdut credința sau încrederea, idealul sau speranța, lumina sau ….. Și revenind la el, să nu ne întrebăm dacă nu cumva reacția Fratelui Fiului Risipitor a fost una mercantilă, în termeni de piață, de cerere și ofertă? Nu cumva, abia atunci când Fiul risipitor începe să urce spre lumină, fratele său începe să coboare în genunea orgoliului? Și, de fapt, noi nu suntem una, deopotrivă, Fiul risipitor și Fratele său, în diferite ponderi, în diverse ipostaze sau etape ale existenței noastre? Când greșim cu fapta sau cu vorba, când aparentul bine făcut ascunde un gând veninos sau când vorba dulce îndeamnă la gesturi necugetate? Iar atunci când înaintăm cu dificultate în viața noastră cotidiană dar, mai ales, în urcușul nostru către Ființă, începem să înțelegem că esențială este căința (trăită sau primită), conștientizarea greșelii (a mea sau a altora) și, mai ales, iertarea (dăruită sau primită). Astfel, partea noastră de divinitate se recuperează după ce a fost cât pe ce să se piardă, putem să ne continuăm cu sens călătoria, recuperarea locului de suflet și drumul spre Calea cea dreaptă.
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Cum nu? Cât de goală ar fi existența noastră autentică fără acest contact spiritual! Și cât de încărcat de valoare axiologică îl simți… cum reverberează ulterior în inima noastră… Momentele acestea sunt, pur și simplu, binecuvântate (mai întâi, pur și simplu, pentru că au loc și apoi pentru că simți cum cupa vieții se umple cu semnificații)!!! Că alegem să se întâmple sau doar pentru că se întâmplă, doar simpla întâlnire ne așează într-un loc privilegiat: al înțelegerii unor ne-înțelesuri, al recuperării prin credință, al recunoașterii vinei, al unor interogații cruciale, al unor acceptări controversate, al unei liniști adânci, al unei împăcări calde, calme și depline. Chiar și atunci când ne necăjim, reproșăm, cerem ceea ce ni se pare că merităm și nu primim, se întâmplă lucruri neașteptate: cumva, semnele sau mesajele găsesc o cale să ne întoarcă spre esențial, către locul nostru adevărat în lume; ne aduc, după o vreme, pacea – acea pace pe care nimic altceva nu o poate instaura în sufletul nostru tulburat și pe care o căutăm, mereu, în existența mundană, pierzând din vedere, din păcate, sursa divină a acesteia.
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Oriunde ne va duce călătoria de după ieșirea din dimensiunea noastră corporală, Raiul și Iadul sunt viitoare posibile stații, pe continuum-ul lumină – întuneric în care vom ,,da seamă” pentru faptele și gândurile noastre. Pe baza unor evaluări mai mult decât obiective a vorbelor și acțiunilor, a intențiilor și realizărilor, a demersurilor și a efectelor, cred că fiecare locuitor al acestei lumi va primi rezidență finală într-o altă dimensiune, pe cale de a deveni soteriologică prin raportare la urma pe care fiecare a lăsat-o în lume. Iar dincolo de asta, pentru cei care nu se raportează neapărat religios la existență, Raiul și Iadul sunt (și) în noi, chiar acum, conștientizate sau nu, și vor fi mereu…
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Căci nu e om să nu fi greșit, măcar o dată… Probabil… de toate, amestecate, răsucite, combinate, venind în valuri și dominând, pe rând, generând lupte interioare și conflicte între motive și scuze, pe-o parte, respectiv principii și valori, pe de altă parte, lăsând în urmă în cenușa emoțională reziduuri, de multe ori, ne-degradabile, care se reactivează în contexte potențial asemănătoare și re-amintesc lecția (desigur, cu scopul ascuns (mie) de a nu o uita!
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Nu cred că în nimicnicia noastră am putea cârpi în mod esențial ceva din zămislirea Facerii, oricât de mult am crede în forța creativă a ființei umane și oricât ne-am strădui. Dincolo de EL, nimeni nu ar putea face perfectul să fie mai mult decât perfect. Chiar și când destinul nostru demiurgic pare a ieși exploziv și magnific la suprafață, ceea ce creăm este ceea ce este scris și menit să fie, în condiții de relativă libertate, în contexte determinate, nebănuite/ neștiute/ neînțelese de ființa umană individuală și limitată. Și totuși, potențialul exercițiu propus mă aruncă spre zona în care aș viza doar acel petic ce îl privește pe OM, respectiv i-aș da, prin nașterea divină, gena responsabilității. L-aș face mereu reflexiv în mod obligatoriu la ,,ce s-ar întâmpla dacă…”, la cântărirea efectelor faptelor sale. Aș lua, astfel, de pe umerii educației această grea și chinuitoare povară, aducătoare de multe ori de multă amărăciune și numeroase neîmpliniri și reproșuri, încercând să contribui la diminuarea greșelilor omenești cu efecte majore și nebănuite în zările viitorului, și de ce nu, la apărarea ființei umane de ea însăși.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
- La fiecare vârstă, și în fiecare moment al vieții noastre putem fi mai mult sau mai puțin sensibili la diferite idei, ele dând seamă, probabil, de o anumită nevoie spirituală sau de o dominantă axiologică. Azi și acum mă tulbură următorul șir de afirmații: ..Dacă ai pierdut averea, nu ai pierdut nimic. Dacă ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva. Dacă l-ai pierdut pe Dumnezeu, ai pierdut totul!” (inscripție la Mânăstirea Horaița).
Ion Fercu