– Interviu cu Leo BUTNARU, scriitor, Republica Moldova –
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l sculptați în Operă?
– Cuvântul e dintre valorile supreme ale vieții și devenirii mele, esență întrupată în destin pământesc și, care, posibil, pe o anume durată, să prelungească ecoul acestui destin, care, presupun, va peripatetiza în Câmpiile Elizee. Nu este exclus, chiar de-a dreapta domnului Aristotel-eternul, sub îndrumarea lui. Pe pământ, am avut norocul să trec prin locurile, prin care filosofau peripateticii, să pășesc pe același paviment dintre colonatele ateniene. Era prin 1994, iar sentimentul de atunci îl retrăiesc, periodic și… peripatetic, uneori el soldându-se cu câte un poem de azi inspirat de vremurile aezilor și faptele filosofilor, precum și acesta: „Locuind departe de grădinile prin care/ se plimba peripatetic Aristotel/ mă plimb maieutic prin propria grădină din/ comuna Negureni (Basarabia) și/ zornăitoarele scăfârlii de homunculi ale/ măciuliilor de maci/ căpățânile de marțieni ale verzelor/ (și verzilor de la ecologie)/ îmi stimulează imaginația ce/ mă izbește să presupun cum că astăzi/ în timpurile neștiutorilor de carte dar/ știutorilor de computer/ ceva – deocamdată neclar ce anume –/ este foarte absurd; neclar precum/ nu-mi este limpede prin ce anume se/ manifestă în mod obligatoriu/ influența lui Alexandru Macedon asupra/ destinelor noastre alfabetizate”. O, întreaga Grecia pare a fi izvorul Castalia, al inspirației, de la Delfi, la poale de Parnas, din care am văzut cum confrații mei, scriitori români de pretutindeni, luau apă în căușul palmelor și beau, cu oarece speranță, probabil…
– Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
– Mi s-a întâmplat să scriu și poemul Întoarcerea fiicei risipitoare. Se întâmplă exact ca în Scriptură, numai că în locul fiului risipitor e o fiică nenorocoasă și nenorocită, care se reîntoarce în casa părintească. Reproduc finalul: „Iar fiica mai mare venită de la arie s-a mâniat/ și nu voia sa intre; dar mama sa o ruga./ Iar ea, răspunzând, a zis:/ Iată, de atâția ani vă slujesc și niciodată nu v-am călcat porunca,/ mamă și tată. Și mie niciodată nu mi-ați dat o iadă,/ ca să mă veselesc cu prietenele;/ dar când a venit această fiică a ta, mamă,/ care ți-a mâncat averea cu desfrânații,/ pentru ea ai înjunghiat vițelul cel îngrășat…// Iar mama i-a zis: Fiica mea, tu totdeauna ești cu mine/ și toate ale mele ale tale sunt./ Trebuie însă să ne veselim și să ne bucurăm,/ căci această soră a ta moartă era/ și a înviat,/ pierdută era/ și s-a aflat./ Amin”. Prin urmare, aș putea spune că mi se lipesc de suflet toate ființele nenorocoase, păguboase, risipitoare până la un moment, dar care găsesc calea reîntoarcerii și a refacerii de sine, sub zări ceva mai senine…
– Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
– Nu doar eu, ci îmi imaginez pe mai mulți oameni, intrând în vorbă cu Supremul. Ce frumos și cald sufletește, și omenește, se spune în Faptele (17/27-28)! – „…ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi, căci în El trăim și ne mișcăm și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci ai Lui neam suntem și noi”.
Pe când eram copil, alergam, alergam din răsputeri întru întâmpinarea Lui, și nimeni nu ar fi cutezat să-mi spună că nu aș alerga în direcția cea bună, pentru că Dumnezeu e pretutindeni. Mă gândeam eu, copilul, ce să-I spun, când o fi să-L întâlnesc pe Domnul Dumnezeul Nostru! Iar înaintând în vârstă și în lumea cuvintelor, îmi imaginam aievea, ca întâmplate, cele ce zicea-încondeia apostolul Ioan: „…Iar Isus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ”… Pentru că aceasta îți vine în gând, omule, poetule, în timp ce contempli urmele tale din praful drumului… Parcă tu nu ai putea fi ca și cum un simplu vreasc, cu care mai scrie ceva Dumnezeu?… Omule-poetule care spre limba maternă ai venit din limba paternă – Tăcerea Dumnezeiască… Omule-poetule care, în inspirația ca ardoare sau în plină zi de vară dogoritoare, simți că, precum sub o lupă, creștetul prinde a te frige, și atunci presupui că privirea Lui Dumnezeu e strict perpendiculară, iar respirația Lui, a Domnului, sporește presiunea atmosferică și sensul cuvântului care a fost la început… Și că pentru tine, omule-poetule, nu există doar cele nouă ceruri, ci și al zecelea cer, unde se află poezia, –cerul gurii lui Dumnezeu…
– Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Sunt poveștile care vor rămânea în urma noastră. În complicata, totuși, existență pământească, în alternanțele imprevizibile bucurie-tristețe, speranță-disperare și altele din categoriile dihotomiei inevitabile. În bucuria sau suferința sa, în imaginație și… aspirație, omului i se întâmplă, parcă involuntar, să-și traducă discursul și cursul vieții din limba raiului în limba iadului și viceversa în chip de (sau nu) glosă la Cartea traiului (să reținem, noțiunea trai o include pe o alta, rai; de altfel ca și grai), dar și la Cartea morților din străvechile mitologii de la „Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde”.
Dar cine nu visează să ajungă în rai?!… Nu face excepție nici cel care vă mărturisește, aici, acum și astfel, și care în poemul „Toamnă în Biblie” se vede prezent și trebăluind în grădinile fericirii eterne: „Perechi, Adami și Eve au ospătat sub meri/ Și Ele au purces gravide, ca-n legendă./ E toamnă. Cade frunza, cum a căzut și ieri –/ Un fapt banal trecut de Domnu’ în agendă.//Azi, de-auziți un aspru, nervos și repetat/ «Hârști! Hârști!» de târn spinos la ceas cam nepermis –/ Iertați! Vă deranjez chiar eu, bard onorat/ De-a fi măturător de străzi în Paradis”. De ce nu ar fi un titlu: Poetul, măturător în Paradis? Numai acolo, pentru că nu e de crezut că în iad există măturători…
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
– Mai aproape de nefasta întâmplare, sau peste ani, am încercat adânci remușcări. Dar asta este existența: se întâmplă trădări chiar și atunci, când omul luptă cu propriile sale gânduri, principii. Uneori renunță, fuge de pe câmpul de confruntare. Alteori, inamicul care nu se predă poate fi chiar propriul tău alter ego. De altfel, tot el poate fi și prietenul/fratele care nu trădează.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Am multe metafore pe această Temă a Temelor (și Teamă a Temerilor), Facerea. Inclusiv poemul, „Drept de autor”, parcă relativ lămuritor în prezentul context: „Doamne Dumnezeule Atoatecreator/ dacă din întâmplare/ îți place cumva vreun oarecare poem/ de-al oricărui pământean (sau/ subpământean…)/ Te implorăm – ia și versurile lui drept/ infim/ nevrednic/ umil/ dar prea sincer drept de autor în contul/ de-a pururi neprețuitei/ Faceri a Lumii”.
De multe ori mi se duce gândul spre El, iar uneori chiar mă întreb: Curios lucru – când Dumnezeu trebăluiește te miri ce, fredonează și El ceva, așa, ca noi? Într-un alt caz, la orizont apare o stare-așezare de nori, care-ți creează impresia că Dumnezeu și-ar sufleca mânecile; mai are, mai are de muncă la ducerea la capăt a facerii lumii…
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
– Cine știe care anume, la diferite vârste au fost altele, pe potriva experienței, înțelegerii sau, poate, a ceva înțelepciune ce s-a(u) adunat, ca sinteză sau alchimie, în firea mea de om și truditor la cuvânt, cu cuvântul, cu multul sau puținul pe care îl poate el spune. Am editat trei volume de leologisme, fraze, posibil, unele adagii. Le-am definit drept literatură… la minut. Ei bine, cuvântul, rostit aparte, e literatură-blitz, literatură la… clipită… Sau chiar secvență de clipită…
Iar coincidența face că întrebarea dvs. vine chiar în ziua, în care duc spre sfârșit de relectură și studiu, pentru un eseu, „Scrisorile către Luciliu” ale lui Seneca, în care apare frecvent și problema importanței citatelor, preluărilor, utilizării lor, în fiecare caz autorul căutând o formulă, o figură de stil, o frază alegorică, prin care se referă la ele. Filosoful și strălucitul eseist Seneca a prins firul, cum se mai spune, că poate crea și formule în jocul sau ecuația dar, împrumut, (pe) datorie, achitare, răsplată, taxă, vamă, rată a datoriei etc. (precum numește citatele preluate și aplicate în propriile texte). La un moment dat, Seneca îi scrie lui Luciliu: „Poeziile și povestirile istorice sunt pline de asemenea maxime. De aceea, să nu crezi că sunt ale lui Epicur: sunt ale tuturor și mai ales ale noastre”. Așadar, considerându-le ale tuturor, adică în lipsa… dreptului de autor (pe atunci), Seneca folosește în deplină libertatea, creator, ideile altora, ajungând a-și elabora o adevărată tehnică în preluare, abilitate, măiestrie în a comenta maximele, pentru a le descoperi nuanțele sensurilor și a le dezvolta conform propriei viziuni filosofice. Într-o retro-proiecție, din avangarda începutului de secol XX spre anticul început de secol I e.n., am putea spune că, pe atunci, maximele, cuvintele înaripate țineau avant la lettre de ce avea să proclame manifestul futurist al lui Marinetti: cuvinte în libertate.
Astfel că, iată, la rândul meu, aici, uneori m-am achitat cu ce am împrumutat de la iluștrii elini. Toți împrumutăm de la ei și le rămânem îndatorați.
