Primul ziar care a apărut într-o stațiune din România a fost fondat, redactat și editat în întregime, de jurnalistul și publicistul ieșean, M. Miereanu
Contiuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 1, Anul VIII, Vineri, 25 iunie 1910.
Din sumarul acestui număr: ziarul îi întâmpină pe vizitatorii stațiunii în cel de-al optulea an al existenței sale, datorită consecvenței lui M. Miereanu, fondatorul, redactorul și editorul acestuia; frumusețea României, Slănicul Moldovei; după finalizarea șoselei Târgu-Ocna – Slănic-Moldova se dorește și se vorbește tot mai des de o cale ferată care să lege cele două localități; momente dureroase și emoționante la înmormântarea soției lui C. B. Pennescu, epitropul-șef al Casei Spitalelor ,,Sf. Spiridon” din Iași, administrator al stațiunii; trupa de actori ieșeni este condusă în această stagiune de Mihail Popovici junior, la rându-i, actor de mare calibru al teatrului ieșean; autorul primei lucrări în care apare clasificarea și descrierea stațiunilor din țara noastră, în vizită de documentare la Slănic; aglomerație, dar bună dispoziție la Izvorul Nr. 3; o nouă secție medicală special amenajată în incinta hotelului ,,Racoviță”; un cunoscut și apreciat colonel și om politic al Iașului și-a serbat al 80-lea an de viață la Slănic-Moldova; este anunțat un mare eveniment, care va avea loc în stațiune, duminică, 27 iunie 1910.
Iată, ziarul intră în cel de-al optulea an al existenței sale, cu o apariție săptămânală, pe durata fiecărui sezon estival. Și nu e puțin lucru, dat fiind faptul că, după cum se poate observa, până la urmă, publicația era redactată și editată de o singură persoană, M. Miereanu, așa cum apare înscris pe prima pagină și cum se menționează și în alte publicații, respectiv ,,publicație redactată de M. Miereanu”. Într-adevăr, chiar și eu am fost puțin derutat, deoarece, la un moment dat, M. Miereanu a apărut cu titulatura de redactor-șef, cu oarece referiri la o așa-zisă redacție a ziarului, deși nu ieșea la iveală niciun nume al vreunui posibil redactor. Probabil că acesta a avut un ajutor, dar creierul întregii operațiuni a fost fără îndoială, M. Miereanu, de altfel un reputat gazetar al timpului, vechi corespondent al al prestigiosului ziar ,,Universul” și colaborator al ziarului ,,Evenimentul”, unde era în echipă, printre alții, cu poetul, traducătorul și publicistul Ștefan Octavian Iosif, cu care a avut o strânsă legătură prietenească, amândoi născuți în același an, 1875. Acesta din urmă avea să moară mult prea de tânăr, înainte de a împlini 38 de ani! (cf. Ioan Dafin, ,,Iașul cultural și social Amintiri și însemnări”, Volumul I, pp. 80 – 81, Editura ,,Viața Românească”, Iași, 1928).
Chiar dacă ziarul ,,Curierul Slănicului Moldova” a avut o apariție săptămânală, pe durata sezonului de vară, adică o dată pe săptămână timp de aproape trei luni pe an, nu poate fi decât apreciată munca gazetarului M. Miereanu, concentrată în cele patru pagini ale ziarului, bogat în informații, reportaje, aspecte prezentate în premieră, cu multe anunțuri publicitare, ca și cu o listă a vizitatorilor stațiunii, publicată în fiecare număr al ziarului. Să ne aducem aminte că, jurnalistul M. Miereanu (pseudonimul lui Iacob Moses Hönig, născut în Iași la 13 mai 1875), proprietar și redactor fondator al Curierului, a fost și unul dintre fondatorii ,,Cercului Ziariștilor Profesioniști” din Iași, în anul 1922. Acesta a mai scris și o interesantă lucrare intitulată ,,O vară la Slănic-Moldova – Culegere de note și impresii” (în mai multe ediții), publicată în premieră, în 1905, ,,un volum elegant tipărit pe hârtie velină cu numeroase ilustrațiuni” (60 de bani un exemplar).
Așadar, primul ziar care a apărut într-o stațiune din România a fost fondat, redactat și editat în întregime, de jurnalistul și publicistul ieșean, M. Miereanu.
Așa cum ne-a obișnuit de regulă, ziarul prezintă articole care se referă la frumusețea României, Slănicul Moldovei, unele reluate, tocmai pentru a menține mereu trează atenția asupra acestei minunate stațiuni: ,,Între toate punctele, unde natura a hărăzit, pe lângă frumusețe, izvoare îmbelșugate de alinare și de sănătate, Slănicul de Moldova ocupă locul de frunte. Toată valea în care sunt așezate stabilimentele e strânsă în munți uriași și feerici. Natura s-a trecut în a armoniza frumosul și mărețul. Localitatea e un adevărat paradis și mâna omului (prin administrația Epitropiei `Sf. Spiriodn`) n-a cruțat niciun sacrificiu pentru a desăvârși, cu tot confortul, cuibul acesta de liniște, sănătate și mulțumire. Deci, la Slănic, mai curând ca oriunde, cineva poate vedea ce crimă săvârșește românul, care ocolind munții săi, se duce să se înfunde în Europa apuseană?” Și, ca o concluzie, veridică mai pentru toate așezămintele balneare, iată ce ne spune ziarul:
,,Astăzi este dovedit că solul țării noastre conține ape de o bogăție, varietate și eficacitate incontestabile. Inițiativa particulară, asociată cu aceea a adminsitrațiilor publice și a statului au venit la timp să exploateze rațional ceea ce natura ne oferise cu dărnicie. Astfel că, astăzi avem în țară localități de băi și stațiuni climaterice, a căror amenajare le face să poată rivaliza cu similarele lor străine”. Așa a fost cu adevărat, așa ar trebui să fie…
În articolul ,,Calea ferată între Târgu-Ocna – Slănic”, se vorbește de necesitatea satisfacerii uneia dintre cele mai mari nevoi ale locuitorilor și turiștilor, pe lângă una care s-a împlinit dejad, adică, noua șosea ce leagă cele două localități, o realizare demnă de toată lauda, și despre care, ziarul va vorbi pe larg, o dată cu inaugurarea acesteia.
O veste tristă este anunțată și relatată cu emoție în articolul ,,Durere și tărie”, despre moartea Sofiei Livaditti, soția epitropului-șef și administatorului stațiunii, C. B. Pennescu. Descrierea înmormântării și a momentelor prin care au trecut cei din familie poate fi considerată una dintre cele mai reușite din câte au fost scrise vreodată. Este, în fapt, mica poveste a unei mari tragedii, întrucât lasă în urmă un om în plină glorie politică și profesională, dar și șase copii, dintre care doi băieți și patru fete, care au rezultat din căsătoria lor. A treia fiică a Sofiei Livaditti Pennescu a fost Linuţa (Elena), care a fost înfiată de Adela (sora Sofiei) și a fost măritată cu Constantin Vidraşcu. Astfel, ea avea să poarte ambele nume de familie: Elena Pennescu-Vidrașcu. Aceasta s-a căsătorit cu Mihai Paleologu, fiind mama scriitorului, istoricului, diplomatului și omului politic, Alexandru Paleologu.
Dar să intrăm în atmosfera funebră a acelei zile, care a produs atâta durere pentru familia Pennescu și compasiune pentru mulți dintre ieșeni: ,,Și iată, apoi, cortegiul imens de rude, de prieteni, de devotați și de recunocători, urcând în mijlocul unei simplicități cerute de ea – drumul cela mai anevoios, drumul cel udat de lacrimi, care duce spre locuința de veci. Numai el, soțul istovit de amărăciuni, simte că nu are voie să plângă, el știe că sfâșietoarei dureri, trebuie să-i opună toată tăria unei voințe de fier și tot calmul sufletesc, unul care să impună și să întărească. Sunt multe și mari îndatoririle morale și sociale față de copilașii domnului Pennescu, cărora pe viitor le va fi mai trebuincioasă încă, întreaga iubire și mângâiere a tatălui, după ce fatalitatea le-a smuls pe mama cea duioasă și simțitoare. El, omul oțelit și trecut prin multe încercări, nu poate da exemplul slăbiciunii și plânsului acestor copii, care, pentru întâia dată se izbesc de realitatea cruntă, de cea mai grea lovitură a sorții. Nu-și aparține sie, pe cât le aparține lor și, în acest gând, desigur, găsește uimitoarea putere de stăpânire și de liniște și în drumul lung către cimitir, străbătut în ritmul trist, ca ritmul unor suspine, el îi înconjură, îi mângâie cu toată dragostea unui suflet duios. Cu deosebire, pare a-și exercita înrurirea (influența, conform DEX) cuvântului bun asupra drăguțului Răzvan, ca și cum ar vrea să-i inspire conștiinței, că el, cel mai în vârstă dintre copii va fi chemat mai curând decât ceilalți a păzi curat și neatins, numele cinstit pe care-l va moșteni de la Constantin Pennescu… Și astfel se perindară șirurile lungi și largi ale convoiului până la Cimitirul `Eternitatea`, unde concertul clopotelor cheamă cu evlavie la odihna cea de veci, trupul neînsuflețit al aceleia care a fost, Sofia Pennescu. Aici, jalea e de nedescris și soțul, copleșit, își simte slăbind voința; simte adânca trebuință de a plânge în voie și după ce cu bunătate și duioșie îndepărtează copiii, cei zdrobiți de ireparabila pierdere, dă curs liber lacrimilor și, în momentul coborârii coșciugului, izbucnește, neoprit și nestingherit, în hohote de plâns, menite să ușureze puțin povara durerii înăbușite. Ce tristă, ce grea ușurare! Icoana aceleia care fusese Sofia Pennescu, dispărută pentru totdeauna, a lăsat neșterse amintiri tuturor. Dar ai săi au vrut să-i aibă imaginea aievea și dispuseră ca să fie fotografiată în patul în care a murit, de o boală necruțătoare. Iar a doua zi după înmormântare, îndureratul soț, având la braț și alături de dânsul pe copilașii săi drăguți, vizitară, în repetate rânduri atelierul footografic, contemplând îndelungat umbrele unui clișeu – chipul celei plecate pentru totdeauna, dar înconjurată de o evlavioasă dragoste sădită prin virtute și bunătate, în inimile tuturor celor care au cunoscut-o. Iar o zi mai târziu, C. B. Pennescu, omul politic, omul cu mii de relații sociale, eforul, decanul baroului, va trebui să redevină din nou omul gentil, omul amabil, îndatoritor, plăcut, răspunzând tuturor, zâmbind tuturor, regăsindu-și în mijlocul mâhnirii, tăria de suflet necesară, în societate, în viață”. Un reportaj de la fața locului, scris într-un mod extrem de înduioșător, o relatare emoționantă, care impresionează și astăzi…
Dar să revenim la lucruri mai plăcute și ne îndreptăm atenția spre anunțul pe care îl face ziarul cu privire la ,,surprizele și distracțiile neașteptate”, care li se rezervă vizitatorilor Slănicului în actualul sezon balnear. Printre acestea se numără și reprezentațiile de pe scena Cazinoului Regal, ale trupei teatrului ieșean, al cărei director artistic era distinsul și talentatul actor ieșean, Mihail Popovici junior. Câte ceva despre acest actor: ,,Pilon de bază al scenei ieşene, Mihail Popovici junior (1865 – 1960) a dedicat teatrului românesc aproape 40 de ani din viaţa sa. În 1884 a fost angajat la Teatrul Naţional din Iaşi, pe care l-a slujit cu talent şi dăruire până în anul 1923. De-a lungul timpului, el a fost partenerul unor mari actori ca Matei Millo, Agatha Bârsescu, Aristizza Romanescu, Aglae Pruteanu, State Dragomir şi alţii. Actor complex, a abordat drama, melodrama, vodevilul etc. A funcţionat şi ca profesor la Conservatorul din Iaşi, la Catedra de Declamaţiune, între cele două războaie mondiale (,,Personalități ieșene Aniversări și comemorări 2020” – Biblioteca Județeană ,,Gheorghe Asachi” Iași, Editura ,,Asachiana”, Iași, 2019, la https://bjiasi.ro/wp-content/uploads/2021/07/2020-personalitati.pdf, p. 11); ,,Nu se poate trece cu vederea nici peste tânărul – de acum vreo treizeci și cinci de ani și mai bine, Mihail Popovici, cunoscut pe atunci sub numele de junior, pentru a se deosebi de bătrânul actor, Mihai Popovici. Popovici junior, astăzi el a ajuns senior, a interpretat îndeosebi rolurile de amorez, înzestrat fiind pentru aceasta cu fizic și cu voce, ceea ce a făcut să devină, de multe ori, aproape un indispensabil al scenei ieșene. Conștiincios și harnic, el iubea teatrul mai presus de orice, se simțea atras către scena pe care a onorat-o ani îndelungați, simțindu-se totdeauna tânăr și gata oricând a juca pe amorezul. În Romeo, mai ales, a avut o reușită destul de mulțumitoare, căci știa să apară pe scenă în toata mareția rolului, interpretându-l corect și simpatic, fără a căuta să afecteze. Asemenea s-a distins și în ,,Fantana Blanduziei”, ,,Ovidiu”, în ,,Răzvan și Vidra”, și mai cu seamă, în repertoriul modern, în care, împreună cu Constantin lonescu au avut admirabile creațiuni. (cf. Ioan Dafin, ,,Iașul cultural și social Amintiri și însemnări”, Volumul I, pp. 211 – 212, editura ,,Viața Românească”, Iași, 1928, la https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/1c/Ioan_Dafin_-_Ia%C8%99ul_cultural_%C8%99i_social_-_amintiri_%C8%99i_%C3%AEnsemn%C4%83ri._Volumul_1.pdf.
Repertoriul pregătit pentru stagiunea din vara anului 1910, de la Slănic, este format din piese valoroase menite a interesa publicul în cel mai înalt grad, iar trupa este compusă din elemente artistice de prim rang, cum sunt domnii Al. B. Leonescu, Constantin Ionescu, V. Boldescu, Ioan Profir, I. Demian, Ștefan Guțulescu, I. Beligan etc, cărora li se vor alătura doamnele Zoe Conduratu, Natalia Profir, Maria Ionescu, Didina Dimitriu, Ecaterina Leonescu și altele. Publicul din Slănic va râde în hohote și va face mare haz la piesele: ,,Doi găgăuți”, ,,Răpirea sabinelor”, ,,Tovărășie în amor”, ,,Toți bărbații poartă coarne”, ,,O idee turbată”, ,,Amorul veghează”, ,,Microbii Bucureștilor”, ,,Romeo și Julieta la Mizil” (satiră politică în două acte scrisă de George Ranetti, originar din Mizil, 1875 – 1928, poet, publicist și editorul revistei satirice Furnica, n. a.).
Interesantă apariția în acest număr al Curierului, al unui celebru personaj al vieții medicale românești de la acea vreme, dr. Friedrich Grünfeld, care s-a aflat într-o vizită documentară la Slănic-Moldova, pentru volumele pe care avea să le publice ulterior, referitoare la stațiunile din România. După ce a cules informații despre activitatea medicală, despre istoricul localității și posibilitățile de cură din stațiune, s-a plimbat apoi, o zi întreagă, prin parcul Slănicului și prin împrejurimi, gândind asupra rostului vieții și asupra fericirii mult căutate de întreaga omenire, ceea ce l-a determinat în final să și scrie articolul intitulat ,,Ce e viața, ce e fericirea”.
Peste doi ani, după toate cele văzute la Slănic-Moldova și în alte stațiuni din țară, dr. Friedrich Grünfeld va scrie lucrarea ,,Călăuza locurilor de băi și de odihnă din România”, publicată în urmă cu 111 ani (1912), de altfel și prima în care apare clasificarea și descrierea stațiunilor din țara noastră. În cuvântul înainte, autorul amintește faptul că la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, o dată cu dezvoltarea infrastructurii rutiere și feroviare, cu apariția a noi stațiuni balneoclimaterice și modernizarea celor existente, un număr tot mai mare de români, mai ales cei din orașe ,,capătă o boală molipsitoare, epidemică, cunoscută sub numirea de boala… băilor”. Și continuă exemplificarea: ,,Mai toate categoriile sociale, de la profesori, funcționari administrativi, magistrați, industriași și comercianți și până la lucrătorii uzinelor și atelierelor de tot felul, fiecare cu boala sa specială de… băi, fiecare cu călăuza de băi ori cu un mers al trenurilor ori cu cursele vapoarelor în mână, cerând o indicațiune unde să se ducă, unde să se refugieze, ca să-și lecuiască un afurisit reumatism sau o nevralgie rebelă, fie să-și reducă un pântec grozav de mare, fie să mai oprească o urmare a păcatelor tinereții, ori de a-și mai încorda puterile ca pe timpurile tinereții, ori câte alte metehne de alungat…” Și tot în lucrarea doctorului F. Grünfeld, pe parcursul a opt pagini (pp. 95 – 102) este prezentată și stațiunea Slănic-Moldova, supranumită ,,Sinaia Moldovei” și considerată ,,cel mai însemnat loc de băi din țară, principala localitate climaterică, de aer și odihnă din Moldova, socotită un Aix-les Bains al României, unde își dau întâlnire toți acei care doresc să petreacă cu folos timpul de vacanță”. După descrierea pe scurt a stațiunii, autorul face referire la apele minerale, întrebuințarea și caracteristicile lor, la acea dată (1912) fiind cunoscute 17 izvoare, toate captate, cu un debit de 57. 000 litri/zi. Se mai amintește aici și de anotimpul băilor și a apelor minerale de băut, care începe la 15 iunie și se sfârșește la 15 septembrie, de frumusețea și eleganța Cazinoului Regal, de Stabilimentul de aer comprimat și inhalațiuni (Inhalatorul), Stabilimentul de hidroterapie pentru băi reci sistematice și Salonul de cură lucrat în lemn sculptat, ,,unde se plimbă în caz de ploaie, acei ce urmează cura cu apele minerale de băut”. De asemenea, infrastructura turistică este completată cu ,,hoteluri mari și frumoase, cu camere bine mobilate, confortabile, apoi mulțumită inițiativei particulare s-au clădit numeroase vile foarte atrăgătoare, artistice, care se închiriază în parte sau în total, cu camera sau apartamentul”, iar în Satul-nou, ,,cinci minute departe de băi se află hoteluri mai mici și căsuțele sătenilor în mare număr”. Mai aflăm că Băile Slănic sunt proprietatea Epitropiei ,,Sf. Spiridon” din Iași și au o administrație proprie, cu doi medici, unul care conduce băile, iar celălalt este inspectorul localității. Iar posibilitățile de relaxare și distracție erau dintre cele mai diverse și mai atractive: muzica militară și orchestrele civile, drumeții, serbări, petreceri, concerte, teatru și cinematograf, jocuri sportive și de noroc.
Dr. Friedrich Grünfeld avea cabinetul situat pe Calea Moşilor din București, acolo unde practica profesia de medic. Acesta s-a specializat în publicarea broşurilor cu rol educativ, fiind autorul a nu mai puţin de zece titluri dedicate sănătăţii fizice și psihice. El a fost și cel care a identificat o ,,epidemie” care, după primul deceniu al secolului XX lovea nu doar pătura bogată, denumită ,,boala băilor”, în fapt, un hobby al călătoriilor, atât în stațiunile românești, cât și în cele din străinătate (Alexandru Ofrim, ,,Vilegiatura – mod de folosire”, revista ,,Dilema Veche”, nr. 596, 16-22 iulie 2015; ,,Regenerarea în vacanță” – editorial, în ziarul ,,Curierul Slănicului Moldova”, nr. 2, 1 iulie 1909; Biblioteca Centrală Universitară ,,Mihai Eminescu” din Iași; Friedrich, Grünfeld, ,,Călăuza locurilor de băi şi de odihnă din România”, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, București, 1912).
Mai aflăm din paginile acestui număr al ziarului că Izvorul Nr. 3 este ,,cel mai abundent și mai agerabil”, că aici cântă muzica militară în fiecare dimineață, între orele 6.00 – 8.00 și că atmosfera este una foarte plăcută, cu de toate pentru ore așa de matinale: ,,Două fete, de la adminsitrație, de-abia pot umple mulțimea paharelor ce li se întind. Vizitatorii, în grupuri, se plimbă în sus și în jos cu câte un pahar în mână, urmând întocmai, cura prescrisă de medic și discutând vrute și nevrute. Multe se pun la cale, de tot felul, în timpul plimbărilor. Se discută politică, cu aprindere. Se răstoarnă guvernul și se constituie altul, împărțindu-se chiar portofoliile. Și se flirtează, bineînțeles”.
Și o nouă informație vine în întâmpinarea celor suferinzi: ,,Epitropia generală continuă îmbunătățirile de la Băile Slănic și instalează anul acesta băi de acid carbonic în sistem Nauheim, precum și o secție completă de electricitate medicală: electrizare statică sau Franklinizare, electrizare faradică, galvanică, băi hidroelectrice, paturi celulare, masaje generale și parțiale etc. Aparatele își vor începe funcționarea peste 3 – 4 zile, într-o secțiune special amenajată la stabilimentul băilor de la hotelul `Racoviță`”.
Mai descoperim în acest număr prezența în stațiune a colonelului ieșean, Constantin Langa, care la 24 iunie și-a serbat al 80-lea an de viață: ,,Faptul că domnul colonel a ales Slănicul ca loc al sărbătoririi este încă o dovadă cât de mult știu să aprecieze bătrânii noștri, plini de inimă și de simțire, valoarea și farmecul acestei vrednice localități a Moldovei. Colonelul Constantin Langa (1829 – 1914) a deținut funcția de primar al Iașului, între 1891 – 1892 și a fost ofițer de ordonanță al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, ulterior devenind un filantrop și un om politic influent în orașul Iași.
Ziarul mai anunță cu surle și tobe, marele eveniment care va avea loc, duminică, 27 iunie 1910, respectiv, o dublă inaugurare: a șoselei Târgu-Ocna – Slănic-Moldova și a Stabilimentului de inhalații și aer comprimat – Inhalatorul. Dar despre toate acestea, în episodul următor…
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Foto scenă din piesa de teatru ,,Romeo și Julieta la Mizil” (de la premieră), publicată în revista ,,Furnica”, An VI, Nr. 15, Decembrie 1909: Blogul ,,Miziliada-din istorioarele târgului Mizil, la http://miziliada.blogspot.com/2015/04/romeo-si-julieta-la-mizil-vizual.html.
Foto copertă și interior carte ,,Călăuza locurilor de băi și de odihnă din România”: Colecția personală RDBusnea.
Mulțumiri pe această cale și slăniceanului Valeriu Meșterca, pentru sprijinul acordat continuării serialului și întregirii colecției ziarului.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj.
În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil;
Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)