În lumea românească, unde totul este lesne tranzacționabil, luat în ușor (după o celebră expresie), sentimentul onoarei este o raritate. A fost o perioadă, însă, când punctul de onoare era foarte important, mai ales pentru cei de familie bună, cu educație, cu sensibilitate rafinată. Dar astăzi, cine mai pune preț pe cinste, curaj, demnitate sau, spun și eu o vorbă mare, pe eleganța morală. În perioada pașoptistă, tinerii bonjuriști nu erau lipsiți de frison vitejesc și își rezolvau deseori conflictele prin provocare la duel, deși, după cum spune Andrei Oișteanu, cele mai multe dueluri din Țările Române au fost unele ratate. Obiceiul venea în partea noastră de lume pe valul revoluției franceze, adus de cei refugiați aici, de ofițeri din armata țaristă, de junii români cu studii la Paris, Viena sau Berlin. Despre duel și onoarea masculină la români scrie pe larg Andrei Oișteanu în amplul său studiu „Moravuri și năravuri. Eseuri de istorie a mentalităților”, care reconfirmă talentul special al etnologului, antropologului, istoricului religiilor de a capta atenția cititorului nu numai prin subiecte, ci și prin felul în care acestea sunt numite, puse în pagină. Și exemplific: „Bonjuriști și duelgi”, „România turcită”, „Viața ca o manea”, „ Politică și delicatese. Conotațiile culinare ale puterii și corupției” ”, „Schimbare de sex: Sentimentul de onor/onoare”, „Ciolanul-simbolul postmodern al puterii politice”, „Cărțile lui Platon ard mai bine, dar ale lui Homer sunt mai gustoase”, și am ales doar câteva astfel de titluri ademenitoare pentru curiozitatea cititorului, la întâmplare. Dincolo de jocurile de cuvinte, ingenios exploatate, se ascund adevăruri, unele greu de acceptat, de recunoscut, din mai multe motive, prejudecăți, teamă, falsă pudoare, interese de grup etc. Referitor la moravuri și năravuri, etnologul notează că primul termen vine din latină, însemnând „obicei, deprindere, caracter”, în timp ce al doilea este de proveniență slavă, desemnând un obicei rău, o patimă, un viciu. Apoi precizează că moravurile și năravurile, „cu cât sunt mai vechi, cu atât sunt mai înrădăcinate, mai puternice”, ceea ce unele proverbe românești spun foarte explicit, într-o formulare plastică: „Lupu-și schimbă părul, dar năravul ba”, „Năravul din fire n-are lecuire” și „Boala din născare leac nu are”.
Să mă întorc la duel, pentru că de la el am pornit, ca modalitate de spălare a onoarei. Se pare că, după mai multe mărturii din trecutele vremi, tinerii români erau atrași de răfuiala cu arme, dar mai mult „se maimuțăreau”, folosind gloanțe oarbe în niște simulacre de duel. Interesant este cazul scriitorilor români influențați de poeții ruși Pușkin și Lermontov, unul dintre ei fiind B.P. Hasdeu. Care chiar s-a duelat în perioada lui cazonă, căpătând renumele de viteaz, dar în scrierile sale de mai târziu duelurile descrise „frizează derizoriul anecdotic”. Cert este că, în spațiul cultural românesc, cel mai des se recurge la bătăi sănătoase, la câte un cap în gură, la palme, pumni, înjurături strămoșești, „picioare spate gios”, fără urmări ireversibile ca în Caragiale, vezi cunoscuta schiță „Telegrame”. Lucrurile la noi se tărăgănează, se amână, se mimează, înfruntările reale sunt refuzate și, cel mai adesea, finalul este cu „pupat toți piața endependenți”. Iar cei care declară că au principii de onoare și demnitate sunt, paradoxal?!, total lipsiți de chiar sentimentul onoarei.
