Acum vreo 20 de ani, jurnaliștii acreditați pe administrație își beau cafeluța la Prefectură, la un mic punct alimentar amenajat pentru angajații instituției. Accesul în clădire era liber, se putea merge aproape în orice birou, se putea discuta cu șefii de servicii, cu secretarul general al Prefecturii, subprefectii, prefectul. Comunicarea mergea strună; mai mult, nu avea instituția să comunice cât erau dispuși ziariștii să scrie. Timpurile s-au schimbat, politica s-a schimbat. Instituțiile publice au început să pună bariere în comunicare, au desemnat purtători de cuvânt, zile anume pentru conferințele de presă, ba chiar am avut și un prefect fără telefon mobil, să nu fie deranjat de presă.
Am ajuns vremuri în care instituțiile de forță, care nu sunt, în general, cel mai bun exemplu de transparență, să aibă cea mai bună comunicare. Pompierii, Jandarmii, Poliția, Armata comunica excelent, au oameni bine pregătiți, capabili să răspundă și să ofere informații chiar în timpul unor evenimente. În vreme ce instituțiile „civile” cer, pentru orice fleac să li se trimita cerere conform Legii Informațiilor Publice, instituțiile militarizate au această solicitare doar ca excepție. E suficient un telefon sau un mesaj pentru a obține o informație de la ISU, de la Poliție dau de la Jandarmi. Chiar și de la MApN am obținut un răspuns în timp util când am avut nevoie.
O să va întrebați «de ce?» Probabil pentru că șefii acestor instituții au înțeles secretul unei bune comunicări. Poate pentru că aceste instituții, care se află, mereu, în prima linie a evenimentelor, știu cât de greu se câștigă și se menține încrederea. În ceea ce privește instituțiile „civile”, s-au molipsit una de la alta pe linie politică și consideră că nu au nevoie să comunice. Că e suficient să pună un soi de comunicat de presă pe site-ul instituției sau pe pagina de Facebook și toată lumea se poate considera informată.
Chiar și politicienii au ajuns – de frică întrebărilor – să nu mai dea ochii cu presa și își publică declarațiile doar pe Facebook. Nici măcar nu mai consideră că ar fi necesar să trimită declarația presei; las’ că o să vadă presa ce am spus eu pe wall. Mai ales că pe FB echipa politicianului selectează cu grijă audiența blocându-i pe cei răi de gură și dând cale liberă doar aplaudacilor din propriul partid pentru a-l masa în părțile moi pe liderul politic.
Ei, bine, tipul ăsta de comunicare seamănă cu furatul caciulii. Întâi pentru că, fără să plătească la FB, cuvintele politicianului nu ajung prea departe. Aici e și skepsisul rețelei sociale, care cere bani dacă vrei ca postarea ta să ajungă la cât mai mulți dintre urmăritori.
Ce, ați crezut că o postare ajunge la toți din lista? Eroare, ajunge cam la 1%, pentru restul s-a inventat „conținutul sponsorizat”. În al doilea rând pentru că, selectat cu grijă de echipa de la partid, publicul de pe FB se subțiază până rămâne format din trolli și din fanii politicianului, mesajele rămânând, cum s-ar zice, în familie. Fără nici un efect.
