Din tot ce s-a scris la moartea lui Emil Brumaru, mi-au rămas în minte cele câteva însemnări ale criticului literar ieșean Bogdan Crețu, legate de prietenia lui specială cu marele dispărut. Mi s-au lipit de suflet acele rânduri, mai ales că nu era vorba despre un articol înecat în tristețe, după cum precizează însuși autorul. El spunând și că nu putea să comită „un ferpar despre un om viu, teribil de viu”, și nici un articol detașat, profesional, „de critic literar încheiat la toți nasturii”. Și asta pentru că Bogdan Crețu nici nu este genul acela antipatic de critic, plin de importanță, pedant, rece, distant.
Dimpotrivă, el este cald, imaginativ, ludic, având un stil liber, mlădios, de o mare plasticitate, și asta vine nu numai din faptul că are talent, dar vine și din imensa lui dragoste pentru literatură. Rețin pasajul în care povestește cum l-a „filat” odată pe stradă, pe când era student, pe Emil Brumaru, căruia îi știa toate versurile pe dinafară. Iar continuarea acelei amintiri e minunată: „Aveam, pe atunci (am și acum), o admirație sau, ca să-i spun pe nume, fascinație pentru marii scriitori, care mi se par din altă lume. Ține de miracol și de har faptul că literatura aia extraordinară poate izvorî din creierul unui om și din sufletul și din vintrele unui om aparent ca toți oamenii”.
Acum, din păcate, prestigiul de altădată al scriitorului a scăzut dramatic, la fel și interesul pentru citit. E inflație de scriitori autointitulați așa, dar puțină literatură adevărată. La punctul ăsta îmi trec prin cap câteva versuri dintr-un poem de Charles Bukowski (din volumul „dragostea e un câine venit din iad”):… dar, cum zice Dumnezeu/stând picior peste picior/ Observ că am făcut mulți poeți/dar prea puțină poezie.
Apropo de citit, Bogdan Crețu istorisește cât de pătimaș cititor a fost Emil Brumaru, cum știa el, în detaliu, toate cărțile „rusnacilor” (Tolstoi, Dostoievski și ceilalți), cum la el în casă era un labirint, prin care te strecurai cu greu, fiindcă trăia efectiv, fizic, îngropat între cărți, ce voluptate de nedescris era în pasiunea lui, ce povestitor inepuizabil, cu un umor teribil era. „Emil Brumaru își construise un fel de vizuină alcătuită din hârtie”, și se bucura enorm, copilărește, de câte ori primea o carte, spune Bogdan Crețu. Avea o mare curiozitate vizavi de toate noile apariții editoriale, și se bucura realmente de reușita unui confrate. Fapt extrem de rar în lumea literară, măcinată de mici și mari orgolii, de multă vanitate, de foamea de glorie, care strică multe caractere.
La extraordinar de atașantul portret pe care i-l creionează poetului la despărțire, criticul ieșean adaugă sinceritatea, altruismul, candoarea uriașă, știința lui absolut fermecătoare de a se bucura de orice, de a râde cu poftă, înseninându-i și pe ceilalți. Emil Brumaru, acest „mare poet al viziunilor solare, paradiziace, un poet al bucuriei de a trăi”. Care, la întrebarea: „Dar cum ați vrea să muriți?”, a dat un răspuns colosal, de o inimitabilă candoare: „Păi, asta-i, că nu aș vrea să mor !” Pentru că i se părea inimaginabil să nu mai poți citi, scrie, să nu mai poți bea cafea, să nu mai simți, să nu mai vezi, să nu te mai poți uita după femei…
Am să închei cu o întâmplare savuroasă, relatată cu mult umor de Bogdan Crețu în articolul său, care mi-a mers la inimă, și pe care l-aș fi citat în întregime. Aflat cu niște confrați la o terasă, unde sărbătoreau ceva, el face imprudența de a-i răspunde arogant unui ins, care, după înfățișare, vorbă, după port, era un soi de interlop care colecta taxa de protecție. Ca să-l scape de poceală pe B.C., junii literați și-au pus la bătaie toată diplomația, i-au spus individului cu ce se ocupă, și că sărbătoreau un premiu literar, pentru ca, mai apoi, la cererea ipochimenului, să se pună pe debitat poezii, dar nu din alea ca la școală. I-au recitat din Ion Mureșan (cu alcoolicii lui) și, bineînțeles, din Brumaru: „Pentru cracii tăi de mirt/ de trei zile beau în birt/ numai spirt”. La auzul versurilor, insul, din ce în ce mai mirat, s-a muiat de tot, exclamând „extraordinar!”, spunând că-l interesează și că n-a știut că poezia poate fi și despre femei, băutură… Astfel că seara s-a încheiat într-o totală amiciție. „A fost o mare lecție (zice pățitul nostru). Cam asta poate face poezia adevărată. Transformă un raket fioros într-un om sensibil și prietenos!”
