Doar cu 20 de ani in urma, sa afli cele mai intime detalii din viata unui cetatean era o munca destul de delicata pentru anumite organe specializate ale statului. Trebuiau interogati vecini, rude, prieteni si nu exista siguranta ca persoana vizata nu va afla.
Erau necesare echipe specializate pentru a surprinde amanunte din viata cuiva si mai erau nevoie si de foarte multi angajati in departamentele tehnice, care sa proceseze filmele, sa mareasca pozele, sa analizeze datele.
Astazi, lucrurile s-au schimbat. Nu doar ca tehnica a evoluat dar victimele operatiunilor de filaj au fost convinse nu numai sa accepte sa fie urmarite in fiecare detaliu al vietii lor, dar sa si plateasca pentru dispozitive de urmarire si sa informeze benevol urmaritorii despre activitatile lor.
Pentru ca, da, ni s-a indus ideea ca e “cool” sa oferim datele noastre personale lumii intregi, sa ne expunem viata privata pe retelele sociale, sa dam add, like, check in si asa mai departe.
La inceput a fost mai “soft”. Ofereai, fara sa stii, companiilor ISP si, prin urmare, serviciilor speciale, istoricul navigarii tale pe web. Apoi a venit nebunia camerelor web.
Pe urma, telefonul mobil a devenit dispozitivul perfect de urmarire. Pentru ca arata in permanenta locul in care te afli, mai ales daca are si GPS. Telefonul poate fi facut sa transmita audio si video unor terte persoane, poate comunica, la solicitare, lista apelurilor tale telefonice, ultimele sms-uri trimise, poate transmite fotografii.
Umplem Twitterul si Facebook-ul cu experientele noastre, cu fotografiile, cu listele de prieteni. Dezvaluim pe 4square ce locuri frecventam, punem poze pe Instagram fara sa ne dam seama ca dezvaluim si locul in care au fost facute.
Desigur, ne amagim cu explicatia ca suntem prea nesemnificativi pentru a interesa serviciile secrete.
Doar ca nu se stie niciodata cât suntem de importanti in realitate.
