Victoria în alegeri a lui Recep Tayyip Erdoğan, care îl aduce pentru încă cinci ani la cârma țării, mi-a adus aminte de felul în care am văzut Turcia când i-am parcurs prima oară câteva trasee. Pentru că Erdoğan s-a arătat, mai ales în precedentul mandatul de președinte ca un zmeu, ca un „cavaler” al islamului, ba, uneori, chiar ca un balaur cu mai multe capete. Comentatorii noii lui victorii electorale amintesc, însă, și de Mustafa Kemal, cel supranumit din 1934 „Atatürk”, adică „părintele turcilor”, pentru că el a creat prima Republică Turcia.
Eu am fost surprins, pentru prima oară în Turcia, descoperind pe oriunde treceam, pe la toate intersecțiile, busturile și portretele fostului Atatürk. Am crezut că turcii nu vor mai uita niciodată ce le-a adus acesta, adică o țară modernă, el fiind omul marilor prefaceri care a smuls din anchiloza de veacuri acest popor. Într-un deceniu și jumătate a dat turcilor o altă viață, corespunzătoare stadiului în care lumea evoluase. Privirea lui era îndreptată spre civilizația occidentală.
Dar, Erdoğan s-a dovedit de mai multe ori ca fiind o nucă tare, într-un stat care e o forță și militară și economică, aflată într-o poziție geografică, geopolitică, foarte interesantă. Și a câștigat un nou mandat cu o combinație puternică de conservatorism religios și de naționalism. S-a aflat pe cai mari încă din 1994, ca primar în Istanbul, apoi ca prim-ministru, apoi ca președinte. Față de Atatürk, îl văd ca pe un om aspru, neiertător și sunt atâtea exemple din istoria sa, iar ceea ce va urma în alți cinci an mulți spun că nu va fi prea bine.
Vorba ceea: „Cum e turcul, și pistolul”, adică așa cum e omul, așa îi sunt și faptele și prietenii, dar zicala, veche de pe vremea ienicerilor care au început să folosească armele de foc, nu are conotații pozitive.
Unii spun că zicala nu sună chiar așa. Adică ea e „Cum e tocul, și pistolul”, pentru că poți ghici arma după forma tocului ei. Dar, în cazul nostru înțelesul metaforic e același.
