Marionete suntem toți, pe scara Universului. Ne tot convingem că ne controlăm destinul. Când ai chemare pentru ceva… Asta e! Alegi o potecă. Copilăria ne introduce, în lumea oamenilor mari, cu ajutorul primului creion sau carioci. După ce au fost duse la guriță, roase la un capăt, artistul care sălășuiește genetic în fiecare dintre noi simte chemarea ancestrală să le folosească… În a scrijeli sau a tapeta, cu ele dar și ce se mai găsește la îndemână, în forme abstracte doar de fiecare știute, un mesaj. Primul canavas…? Pereții locuinței! Provocări pentru stimularea artisticului? Destule! Nu există băiețel care să nu se fi uitat sub fusta unei păpuși și fetiță care să nu pună mâna pe foarfecă, să taie pentru o fundiță, o bucățică din rochia nouă a mamei. Sau să-i probeze pantofii cu toc, rimelul, rujul…? Cine nu a făcut-o, de teamă, tot a gândit-o! Ce te faci însă, cu niște oameni, care rămân „copii artiști” toată viața? Și la vârsta pensionării? Răspuns! Mergi la ei în vizită! Anunțat și cu mască!
Comuna Solonț. Dimineață cu restricție de pandemie. În centrul localității, oamenii își văd liniștiți de treaba lor. Fără mască. Ne mai amintim de „Mărioara și Ionică”? Teatrul ambulant de satiră, cu actori neștiuți, care își câștigau viața prin târguri și bâlciuri. Locul e ca din poveste. Te inspiră.
Am primit, ca punct de reper, un liliac înflorit. Crescut în spatele unei porții, cu trimitere spre o locuință, construită strategic să privească soarele, în centrul comunității. Puțin mai la deal este Primăria. Teatrul băcăuan și-a suspendat activitatea, în relația directă cu publicul, din cauza pandemiei. Asta nu înseamnă că actorul nu muncește! Nu învață sau repetă roluri! Că păpușile nu capătă formă, în mâini dibace, pentru a ne bucura cu noi roluri, de poveste. Când va veni vremea! Eram curios să văd, cum arată, la ei acasă, atelierul familiei Liliana și Eduard Lașoc. O familie renumită de creatori, sculptori de păpuși, realizatori a multor scenografii, care au prins viață în piesele de teatru jucate pentru copii. O veveriță aleargă jucăușă prin zarzăr. Păpușile așteaptă cuminți, într-o mansardă, repetându-și rolurile. Nu mă pot abține să nu fac o mică regie, cu părinții lor, punându-i să-și țină aproape păpușa preferată.
Liliana Lașoc a absolvit Liceul de „Arte Plastice” în 1977. Clasa „Artă decorativă”. Leoaică, născută în august, la două zile după ce se sărbătorea „Insurecția Armată” și începea „Colectivizarea”. Copilăria a petrecut-o aici, la Solonț. Soțul, Eduard, balanță, cu un an mai mare, s-a născut la Suceava. Băiat de oraș. S-au cunoscut în liceu. Colegi de clasă. Liliana este pensionară cu drepturi depline, dar numai pe hârtie.
Genul acesta de oameni nu știe să se odihnească: „La clasa Artă decorativă am avut-o profesor pe doamna Pârlea. Soțul ei era profesor la Muzică. Acolo am învățat să fac măști decorative, din sfoară, din lână, tot felul de materiale, dar și tapiserii. Am avut și expoziții! Eu cu tapiserie, Edi cu sculptură, în holul Casei de Cultură, la Galeriile Alfa. Așa ne-am cunoscut mai bine, ne-am apropiat. Am învățat și eu să sculptez. De fapt asta este meseria mea. Sculptor de păpuși. Edi l-a avut ca profesor, el era la clasa de Sculptură, pe sculptorul Pinca. Împreună am realizat, apoi, peste douăzeci de scenografii, animând spectacolele de teatru pentru copii.” Cafeaua se răcește. E dificil să-mi ridic masca și să sorb din ea. Stăm de vorbă pe o mica terasă, feriți de vânt. „Cum m-am îndrăgostit eu de păpușărie? Ducându-mă la teatrul de păpuși! Aveam o colegă, a cărei unchi era actor păpușar. Am intrat în spatele scenei și am văzut toată munca actorilor de acolo. Tot efortul lor. Toate păpușile acelea frumoase. Și măștile! Și costumele! Mi-am zis că asta vreau să fac. Să lucrez acolo. Abia terminasem liceul. Visul mi s-a împlinit! Dar nu atunci. Pe parcurs. După ce a fost un post liber și s-a scos la concurs. Așa mi-am început cariera de sculptor de păpuși, în atelierul din vechea clădire din Bacău, astăzi dărăpănată, a Teatrului de Păpuși, situată pe B-dul Uniri, nr. 7-9.” Intervine și Eduard cu o precizare: „A fost singurul teatru, cel puțin din Moldova, dacă nu din țară, care avea scenă culisantă. Cobora și se ridica acționată electromecanic. Actorii erau ridicați și coborau, în funcție de scenariu, în spatele păpușilor care rămâneau pe scenă. Adică nu mai aveau nevoie, de acel paravan, care să îi ascundă de privirile spectatorilor.”
Ca o ironie, fotografie actuală, pe zidul din fața fostei intrări a Teatrului de păpuși, aflat în stadiu de degradare, un artist necunoscut a desenat, cu spray, o păpușă tristă. Despre lumea păpușarilor? Loc pentru mii de cuvinte! Am aflat multe. Dar spațiul nu o permite. Regizorul vine cu ideea. Scenograful cu imagini, schițe. Concepția și realizarea păpușilor pentru spectacol a căzut în „sarcina” lor. Lili și Edi le-au realizat. Le-au înmânat apoi, ca pe niște „nou născuți”, nașilor actori. Să aducă bucurie spectatorilor. De la „Sânzâiana și Pepelea”, „Rățușca cea urâtă”, „Neghiniță”, până la personaje în mărimi supradimensionate, butaforii cu drepturi de autor și mecanisme acționate, de câte trei-patru actori. Undeva, nevăzută, există o lume minunată, care ascunde efortul din spatele scenei. Transpirația actorilor, munca mașiniștilor, stresul celor care urmăresc din culise spectacolul, nu trebuiesc devoalate. Sâc! Secretele pe care le-am aflat despre construirea păpușilor, le păstrez pentru mine! Dezamăgirea este că nu se mai înghesuie nimeni să le descopere. Dăm cu „riți-piți”?
Desenele animate ne-au ținut și ne țin cu ochii spre televizor. Ceva totuși abstract când atingi ecranul. Altceva este când vezi o păpușă sau marionetă, modelată artistic, cu migală și știință, din materiale aflate la îndemâna tuturor. Prin măiestria actorului păpușar, care-i dă viață, a regizorului și scenografului, creatorul lor face povestea palpabilă. Cu păpuși ireal de vii, pe care le poți atinge fizic, când trec pe lângă tine, prin sală, dacă spectacolul este interactiv. Gigantice, sper să le mai vedem după acest prag de pandemie, mânuite de artiști, pe străzi sau la festivaluri. Când ne bucurăm de spectacol, să nu-i uităm nici pe cei, cum este familia Liliana și Eduard Lașoc, care nu mai au cui preda ștafeta, acestei profesii frumoase, migălos de artistică. Nicio imprimantă 3D nu va putea transmite, printr-o păpușă creată astfel, acel dram de suflet al mâinilor dibace, pe care să-l simtă și actorul păpușar. Atunci când acel ghemotoc de ațe, pârghii, mecanisme prinde viață în mâinile lui, vor veni și aplauzele unei săli, aflate în întuneric. Unde sute de ochi strălucesc și bat din palme, când povestea se termină cu bine.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
