Interviu cu Carmen Mihalache, redactor sef al revistei Ateneu
– Carmen, ce s-a intamplat cu asa-zisa campanie “Dati un leu pentru Ateneu”?
– Nu stiu, cred ca era vorba despre Ateneul roman. Cel de la Bucuresti. Dar, desi traim niste vremuri de crunta austeritate, cand criza este cat casa, nu as vrea ca o revista de mare traditie, cum este Ateneu, care a facut istorie in cultura romaneasca, uite, in 2014 vom sarbatori semicentenarul, sa ajunga vreodata intr-o asemenea situatie, sa aiba nevoie de mila publica. Cultura priveste intreaga societate si nu este exclusiv pentru oamenii cultivati. O revista de cultura, daca nu este subventionata de stat, si ar fi lasata in voia pietii libere, ar disparea in cel mai scurt timp. Pentru ca ea nu raspunde unor nevoi primare, nu este de imbracat, de mancat, nu e pentru distractia tampa. Dar ea face bine la cap. Eu cred ca, la ora actuala, este nevoie de o campanie nationala pentru lectura. Cartile, revistele de cultura, operele de arta pastreaza memoria a tot ceea ce facem si suntem noi, oamenii, fiind semnul trecerii noastre prin timp.
– Sunt 30 de ani de presa, sunt ani de cand esti in fruntea bucatelor spirituale ale bacauanilor…
– Da, sunt 30 de ani de cand lucrez, timp in care am facut mai multe profesii care m-au ajutat, ca experiente diverse, in ceea ce sunt acum. Am fost referent literar la Teatrul “Mihai Eminescu” din Botosani, cand am venit in Bacau am fost muzeograf, am lucrat apoi la Centrul “George Apostu”, sef sectie Muzeu, am facut emisiuni la radio, televiziune, presa cotidiana la DESTEPTAREA, am trecut si pe la cele doua teatre bacauane ca secretar literar, pentru scurt timp si, de fiecare data, m-am reintors la ATENEU. Aici simt ca este casa mea.
ATENEU are o echipa de profesionisti
– Ai avut privilegiul, sansa, sa lucrezi la Ateneu cu nume grele in cultura bacauana: George Balaita, George Genoiu, Sergiu Adam, Ovidiu Genaru, Constantin Calin, Stelian Nanianu, Vasile Sporici etc. Cum incapeau toate aceste personalitati intr-o redactie? Nu ieseau scantei, nu sareau clantele de la usi?
– Mi-am dorit dintodeauna sa lucrez intr-un mediu artistic, cu oameni cultivati, creativi, cu personalitati de exceptie. Cand eram adolescenta ma visam la Paris, traind in boema, voiam sa calatoresc, sa am multe experiente, sa cunosc cat mai multi oameni, sa scriu. La Ateneu am ajuns foarte greu (si nu i-am mai gasit acolo pe toti cei amintiti de tine), am fost intai colaborator, mai multi ani, am inceput cu lucruri marunte, recenzii, mici cronici de spectacole, abia in 1984 am intrat cu drepturi depline in redactie. Eram foarte tanara si singura femeie redactor. Nu era o ipostaza prea comoda, exigentele erau mari, dar a trebuit sa ma adaptez rapid, sa devin si eu mai „barbata”, mai sigura pe mine. Redactor sef era George Genoiu, apoi, dupa ’90, a venit Sergiu Adam, doi oameni cu firi foarte diferite, cu alt stil de conducere. In redactie era un climat intelectual, normal, dar si momente de tensiune. Important insa, pana la urma, era ca totul sa iasa bine, revista era cautata, citita si apreciata. Scriitorii se bucurau de mult prestigiu pe vremea aceea, iar eu eram mandra ca faceam parte dintr-o redactie de renume. Dar si acum Ateneul are o buna echipa de profesionisti, oameni cunoscuti si respectati in breasla.
– De cine te-ai simtit mai aproape, pe cine te sprijineai la greu, de la cine cereai un sfat?
– Mai apropiati imi erau colegii mei de birou, redactori, carturari veritabili, de la care am invatat mult, regretatul Vasile Sporici si Constantin Calin. Am continuat colaborarea cu ei si peste ani, cand am devenit redactor sef. Si, desigur, data fiind experienta lor, le ceream sfatul, de multe ori. Ca si lui Sergiu Adam, de altfel, cu el lucrand mai mult timp impreuna. M-am impacat bine cu Stelian Nanianu (el ma stia de cand eram o fetita, fiind prieten de familie cu ai mei), care avea mereu o vorba de duh, si era un profesionist impecabil. Colaboram normal cu toti din redactie, eu avand o natura neconflictuala, pacifista, dar, cea mai lipita de sufletul meu a fost si a ramas secretara noastra, Niculina Moisa (Melculina, cum ii zicea Vlad al meu, cand era mic). Cu ea pot sa vorbesc absolut orice, de la probleme de redactie pana la lucruri care tin de existenta obisnuita. Apropiati imi sunt multi dintre colaboratorii revistei, oameni de spirit, prieteni statornici ai revistei si ai mei, si am noroc (am contribuit la el, alegandu-mi oamenii) sa lucrez cu o echipa tanara, ambitioasa, pasionata de treaba pe care o facem.
Logica de femeie
– Ce s-a lipit mai bine de sufletul tau, presa cotidiana sau revista?
– Amandoua fac parte din mine. Am reflexul de a scrie la ziar, pentru ca nu pot sa raman indiferenta fata de ce se petrece in jurul meu. Si nu am cum sa nu prelungesc, prin reflectie, prin analiza, evenimentele la care sunt martora, pentru ca sunt cronicar de profesie. Critic de teatru, mai exact. Daca ma duc la o premiera, la o expozitie, la un vernisaj, o lansare de carte simt nevoia sa impartasesc si altora din ceea ce am auzit, vazut si am simtit, cititorilor mei de la ziar sau de la revista si chiar as vrea sa-i contaminez de bucuria participarii la un eveniment artistic. Revista, stii si tu, are o perioada de incubatie mai mare, apare lunar, pe cand ziarul „arde”, e prompt, e aici si acum, iar eu nu pot sa lipsesc din „spectacolul” asta cotidian. La ziarul DESTEPTAREA am avut si am rubrici permanente, e o treaba serioasa pentru mine. Iti amintesti de Logica de femeie, Cinemond, Antract, Bold si altele. „Logica de femeie” a devenit titlul primei mele carti.
– Vorbeste-mi de cartile tale…
– Am zis de Logica de femeie, care reuneste note, impresii, comentarii. O carticica de tablete. A urmat Unora le place teatrul, ambele carti aparand la Editura DESTEPTAREA, apoi Magia amintirii – Convorbiri cu Ilie Boca, o carte apreciata de critici si draga mie, Dialoguri in atelier, cuprinzand interviuri cu artisti plastici bacauani, si ultima in ordinea aparitiei, ca mai pregatesc eu ceva, este Urat mai traiti, domnilor! Ma plictisesc repede, si imi place sa schimb registrul scriiturii, sa inventez altceva, sa-mi aleg alte teme.
Generozitate si altruism
– Critic de teatru, ziarist, sef de revista. Unde locuiesti mai confortabil?
– Ma simt firesc in toate ipostazele insirate. Dar sunt, in chip esential, o „teatralista”, ma atrage spectacolul. De aceea, as vrea sa fac si din fiecare numar de revista un fel de spectacol publicistic. La fel, si din oricare text scris de mine. Cand il pun in pagina, il si regizez, intru intr-un dialog imaginar cu cititorul, il iau drept partener. Pasiunea mea pentru teatru se explica prin aceea ca el este o arta totala, trebuie, ca sa ma pot pronunta, sa citesc multa literatura dramatica, sa stiu istoria teatrului, a artelor plastice (spectacolele au decor, costume), sa am habar de muzica, de dans. Apropo de asta, a face o revista, dupa cum spunea foarte inspirat Radu Cosasu, este ca si cum ai dansa. La modul metaforic, desigur. Trebuie sa o faci relaxat, nu sub presiune, ci cu placere, cu pasiune. Calm, atent, fara agitatie inutila si stres contraproductiv. Nu e prea confortabil sa lucrezi in cultura in zilele noastre, austere, sarace, si atunci, cu atat mai mult, un manager trebuie sa intretina o buna atmosfera, sa fie ponderat, cald, destins, generos, sa aiba „open mind” si un spirit altruist. Sa accepte initiativele destepte si sa spuna mai des DA. Da, se poate.
– Doamna, nu vreau un raspuns de complezenta, cum vezi in continuare rolul si soarta presei scrise, in conditiile in care multi, destul de multi, veniti, neaveniti, rautaciosi, care au ales Google de pe tava oferita la botez, canta prohodul presei scrise?
– Nu… Nu… Eu as merge mai curand pe sunetul unui clopotel de trezire la realitate, la gandire lucida. Cred ca litera tiparita, cuvantul tiparit are soliditate, substanta. Ce e pe ecran curge, se duce, iti trece rapid prin fata ochilor. Dar, domnule, ziarul se citeste in tren, la serviciu, in parc, pe terasa, se comenteaza, agita si provoaca polemici. Cum vezi tu oameni cu laptopul de gat prin parc, comentand un articol de ziar sau din revista? Internetul isi are utilitatea lui, este un mijloc de informare, dar ziarele, revistele raman in colectii, in biblioteci, te poti intoarce mereu la ele. Sigur ca se pot stoca, „digitaliza” acum, ca orice informatie, dar pentru mine are farmec doar ce e pe suport de hartie, imi place aceasta materialitate, tocmai pentru ca sunt o mare idealista si locuiesc inca, din pura placere, in Galaxia Guttenberg. Cred, de altfel, ca e bine sa coexiste cele doua forme, cea traditionala cu tehnicile de ultima ora. Se poate pastra un echilibru care sa impace toate gusturile si nevoile.
Apreciez sensibilitatea, creativitatea si umorul
– Un raspuns scurt vreau la urmatoarea intrebare: Ce apreciezi cel mai mult la oameni, la colaboratorii tai, la colegi?
– La oameni, in general, apreciez bunavointa, sensibilitatea. Creativitatea si umorul. As fi pus inteligenta pe primul loc, dar am cunoscut, din nefericire, destui oameni inteligenti care plesnesc de rautate si sunt de o vanitate cumplita. Nu-mi plac ipocritii, cei care nu-si asuma raspunderi, care fac slalom printre constiinta si interes. Respect oamenii de onoare, de caracter, pe cei cu demnitate.
– Carmen, dar pe acasa cand mai dai?
– Ma temeam de o asemenea intrebare. In fiecare zi, cand sunt in Bacau, si de fiecare data cu vreo doua sacose. Nu-mi displace deloc sa merg la piata. Acolo observ lumea, mai stau de vorba cu oamenii, iau pulsul vietii obisnuite. Iar in dupa-amiezile libere mai si gatesc. Fiul meu cel mic, Vlad, sta cu mine, si il rasfat cu felurile de mancare preferate de el. Acasa este locul in care sunt inconjurata de lucrurile mele dragi, de carti, tablouri. Cand am timp, ma delectez cu filme, sunt o mare cinefila, si-mi aleg filme bune, in cunostinta de cauza.
Nu sunt o fire confortabila
– Ai doi copii mari, un mariaj intrerupt, cu 25 la suta mai putin la salariu, ai castigat concursul pentru a conduce revista inca un “mandat”, esti optimista…
– Hai, ca le-ai amestecat rau de tot. Am destule ingrijorari, dar imi cultiv voluntar un optimism de rezistenta, ca sa nu-mi pierd tonusul si orice chef de a mai face vreun lucru. Mi-a fost in multe imprejurari foarte greu, dar nu am capitulat. Sigur ca mi-am dorit sa am o familie frumoasa, si o am, una mai atipica, e drept. Cat despre chestiunile de cuplu, astea sunt si complicate, si delicate la culme. Mai ales cand in joc se afla doi caposi cu personalitati puternice, cu orgoliu si ambitia de a se afirma in profesie, cam sar scantei. La un moment dat, cineva nu mai incape si, sa nu ne mai ascundem dupa vorbe, nu se poate sa faci profesie cu adevarat, sa te dedici, si sa ai si o casnicie reusita. Ceva incepe sa scartaie, cu de toate nu se poate. Eu am o fire independenta si destul de complicata, o personalitate ferma, nu-s deci usor „guvernabila”, iar barbatii, de regula, prefera femeile mai simple, odihnitoare, docile.
– In relatia ta cu cei doi copii, cei doi tineri, esti numai mama, este prietena, discutati, iti cer sfatul?
– Am cu ei un fel de relatie bazata pe o tandra camaraderie si complicitate. Alexandru si Vlad sunt fiintele cele mai pretioase pentru mine – normal, nu-i asa? – si de aceea mai am si porniri de closca uneori (ironizate strasnic de baieti), imi sare inima din orice, pentru ca, daca li s-ar intampla ceva rau, asta m-ar destabiliza complet. As fi pierduta. Fiii mei sunt deja barbati si discut foarte transant cu ei, spunem lucrurilor pe nume, ne straduim sa ne rezolvam problemele, pentru ca ele nu ne ocolesc. Ca pe toata lumea, de altfel. Dar deviza mea, pe care le-am transmis-o si lor, e cea desprinsa din nuvela lui Hemingway, „Batranul si marea”: “Omul poate fi distrus, dar nu invins”. Eu chiar cred cu tarie in asta. Am sa-ti mai spun apoi ca una dintre marile mele bucurii este prezenta in viata mea a unor prieteni (putini, dar buni), care-mi simt starile sufletesti, ma sustin, ma incurajeaza. Ei alcatuiesc o fortificatie, un fel de dig protector. Care ma ajuta sa nu ma ia valul.
– Liberala sau conservatoare?
– Liberala in gandire si conservatoare in tot ceea ce priveste valorile, morale si spirituale. Este o combinatie buna in acceptia mea, imi asigura echilibrul.
