Ludoteca lui Mihail Andrei
Artist în comunicarea didactică, mentorul între mentori a transmis elevilor săi informaţii ambalate în folia jocului de cuvinte, urmând îndemnul horaţian „Omne tulit punctum qui miscuit utile dulci” (Primeşte toată aprecierea [publicului] cel ce îmbină utilul cu plăcutul – „Ars poetica”). Ca urmare, pentru a-i determina pe normalişti să diferenţieze consoanele limbii române în propria exprimare şi apoi să le dezvolte preşcolarilor şi elevilor din ciclul primar auzul fonematic, Mihail Andrei apelează la următoarele perechi de cuvinte: bar-par, vin-fin, doamnă-toamnă, zare-sare, jură-şură, ger-cer, ghem-chem, grai-crai. Sunt exemplificate astfel, în ordine, consoanele bilabiale b-p, labiodentalele v-f, dentalele propriu-zise d-t şi cele mixte z-s, prepalatalele j-ş şi č-ğ, palatalele ḱ-ǵ, respectiv postpalatalele/velarele k-g („Limba română”, 1983, p. 5). Pe pagina următoare, Mihail Andrei se serveşte de aceeaşi asociere a cuvintelor diferenţiate printr-un fonem aflat în poziţie iniţială (dar-far-var-zar), mediană (dar-dor-dur) ori finală (sap-sar-sat), pentru a ilustra fenomenul de comutare (ibidem, p. 6). Rebusiştii numesc astfel de situaţii metagrame, cu un exemplu mai larg ca acesta: betonieră–butonieră.
Farmec personal şi of didactic
Povestesc educatoarele prezente la cursurile de perfecţionare susţinute la Liceul Pedagogic Bacău de acelaşi inegalabil Mihail Andrei că el n-ar fi ajuns „cepeleag” (sâsâit, adică) dacă ar fi avut posibilitatea ca la grădiniţă să-i fi spus educatoarea ceva despre acest defect de vorbire şi să fi urmat măcar un set de exerciţii pentru a remedia situaţia. „Să nu fiţi indiferente la asemenea cazuri, le sfătuia dascălul. Iată de ce trebuie să ştiţi multă fonetică.” Interesant este că profesorul „peltic” avea un farmec aparte. Maria Mătăsaru, educatoare strălucită, metodistă, inspectoare, autoare de lucrări în domeniu, îl imită perfect pe Mihail Andrei, care o alinta cu „Musi” şi care nu o răsfăţa cu note maxime, adevărate rarităţi în colecţia sa docimologică. (Din păcate, eforturile noastre de a identifica o înregistrare audio cu vreo lecţie/conferinţă/conversaţie la care să fi participat atât de preţuitul dascăl nu au dat, deocamdată, rezultate.)
Într-o notă de la aceeaşi pagină, 6, autorul precizează: „Defectele de pronunţie alterează sunetele, de exemplu consoana s rostită interdental sau cu vârful limbii apropiat de incisivii superiori (sigmatism, pelticie: θete, aleθ, în loc de sete, ales); consoana r articulată cu ajutorul uvulei (r graseiat: ŕamă, aŕsă, în loc de ṛamă, aṛsă)”. Evident că de mare folos este colaborarea cu un logoped.
Ortoepia, anticamera ortografiei
Se ştie că pronunţarea corectă este condiţia scrierii corecte (se pleacă de la ortofonie pentru a se ajunge la ortografie). Paulina Lăzăroiu, învăţătoare, a realizat în 1982 o lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, sub coordonarea lui Mihail Andrei. Adevărul de atunci este etern: „Nu poate fi numit om cult cel care nu scrie corect şi nu vorbeşte corect limba română” (din Motivarea alegerii temei).
