Cu verdele-n sus

Era pe vremurile alea posomorâte din vechiul regim, când românii se veseleau si ei cum puteau, facând bancuri, unul despre militienii scosi la plantat de arbori, carora tot timpul, un plutonier (sau ce-o fi fost el, gradat, oricum), le atragea atentia, zicându-le: „cu verdele-n sus”. Cum avem, mai nou, politisti scoliti si nu militieni bocna de prosti, ca odinioara, bancul nu jigneste pe nimeni si nu mai are relevanta. Ramâne doar chestia cu verdele, care este foarte actuala. Pentru ca miercuri a fost „Ziua mediului”, pentru ca am vazut ca si „Dilema” a consacrat un dosar tematic „povestilor verzi si gradinaresti”, si fiindca saptamâna trecuta eram la Londra, care m-a coplesit cu imensitatea de verde proaspat din magnificile ei parcuri, subiectul meu va gravita in jurul acestei culori binefacatoare. Vedeti ce manifestatii violente sunt in Turcia pentru apararea unui parc? Si asta pentru ca oamenii au nevoie de cât mai multe spatii verzi, de oaze de racoare si umbra, de locuri in care sa se poata plimba, odihni, admira natura, vietuitoarele. Si cred ca având astfel de lucruri la indemâna, pot deveni mai relaxati, mai binevoitori si cu zâmbetul pe buze. Cum ii vad pe oamenii de pe alte meleaguri, când am ocazia sa calatoresc. Sunt convinsa, apoi, ca eu datorez o anumita stare de echilibru interior, o buna-dispozitie relativ constanta faptului ca am trait multa vreme intr-o casa din zona Mioritiei de acum, si ca mi-am petrecut toate vacantele de vara la bunici, invatatori intr-un sat de pe Valea Zeletinului. Am stat intr-o casa pe care o visez de multe ori, la care ma gândesc cu o infinita nostalgie. Aveam o multime de meri pitici, dar si alti pomi, multe flori, zorele, clematite, petunii, regina-noptii (Doamne, ce parfum ametitor raspândea spre seara!), iasomie, zambile, narcise, lalele, crini, bujori, trandafiri, portolaci in prundis, straturi de capsune, tufe de zmeura, vita-de-vie, in fine, era un mic paradis acolo. Din care nu lipseau animalele, un câine, o pisica, gaini si porumbei. Acum stau la bloc, intr-un modest apartament si nu mai am motive de bucurie, dimpotriva. Dar caut remedii, merg mult pe jos, prin zonele cu verdeata, si ma refugiez in natura de câte ori am prilejul. Ca sa scap de vederea kitsch-ului care ne asediaza, de urâtenia cladirilor gri, de modernizarea standardizata a spatiului public. Iar in plimbarile mele aleg acele strazi pe care mai sunt case cu gradini patriarhale, si nu vile rozalii cu gazon, boscheti, tuia si alti braduti cu rol decorativ. Ca asa-i place românului nostru, sa fie „in trend”, sa fie „cool”, inlocuind frumosul natural, micul confort la indemâna cu luxul. Adica inlocuind viata cu imaginea. Una care sa dea bine, cât mai snoaba cu putinta. Ca sa vada toti cum s-a ajuns el, cât de departe este de ailalti, „niste tarani”. Mie imi plac in continuare gradinile luxuriante, vesele, si oamenii care sunt mândri de ce au sadit acolo cu mâna lor, ceva legume, zarzavaturi, etc. Iar celor snobi vreau sa le spun ca in multe orase din Occident, pe unde am mai cutreierat, am intâlnit oameni teribil de multumiti ca au o micuta gradina cu legume in spatele casei, de care se ingrijesc cu mare drag. Asadar, tot inainte, cu verdele-n sus!