După o epocă de împliniri mărețe, în care una spuneam și alta gândeam – ăsta stat paralel adevărat – nevoia de a vedea lumea avea să se împlinească. E drept, la început mai greu. Te mai lipeai de o trupă de teatru, de un ansamblu de dansuri, de o „chemare” a unei rude stbilită afară deja, care garanta pentru tine. Dacă nu, adunai ceva bănuți în valută, la negru, și te încredeai în seriozitatea călăuzelor și a vameșilor mituiți, trecând fraudulos frontierele.
„Sindromul Finlandez”
Zvonistica alimenta și ea visele românului „sufocat de viața fără orizont” din România ultimului deceniu al secolului XX. Un soi de nebunie a plecării a cuprins Bacăul în acea perioadă. Sute de oameni au luat cu asalt Agenția CFR, birourile de turism, aeroportul, Crucea Roșie și alte instituții, cerând „o viză pentru Filanda”.
Iată ce constata jurnalistul Ștefan Radu, în articolul publicat în cotidianul Deșteptarea , la începutul lunii octombrie 1991: „Tragic este faptul că majoritatea celor care-și părăsesc familia, casa, țara sunt tineri, mulți cu studii superioare. Agenții de intermediere (precum farsa«Meridians») fac publicitate unor iluzorii contracte de muncă în Africa de Sud, Australia sau cine știe în ce alt colț îndepărtat din lume.
Indiferent de pregătire, stare socială, religie sau etnie, oamenii plictisiți de reforma pauperizantă asediază consulatele, ambasadele sau „oficiile bine informate” în căutarea unei vize turistice, dacă tot li se refuză dreptul de rezidență undeva, în Occident.
Puțini au informații despre obiceiurile, normele sau legile țării alese, în mod curent, aleatoriu. «Oriunde, numai dincolo să fie!»”
Visul disperaților
Nu se știe cine a lansat zvonul, că prin Crucea Roșie se fac contracte de muncă pentru Finlanda. Ceva adevăr era aici, numai că interpretat greșit. Crucea Roșie finlandeză anunțase disponibilitatea de a acorda ajutor umanitar, celor afectați de recentele inundații catastofale care loviseră Moldova. „S-a zvonit de asemenea că, la mijloc s-ar afla un întreg program de ajutorare a sinistraților din județ. Și atunci, cu mic cu mare, bacauanii s-au declarat «afectați de inundații».
Se pare că figura «a ținut» și un grup a obținut dreptul de rezidență. Cert este că într-o singură zi (7 oct. 1991) casa de bilete pentru rute internaționale a înregistrat (conform datelor puse la dispoziție de dl. I. Enăchescu, șeful agenției) încasări în valoare de 1,1 milioane lei”.
Mulți și-au încercat însă norocul, pe cont propriu, luîndu-și bilet spre Cernăuți. Iar de acolo, cale de peste 2000 de Km, spre St. Petesburg, prin Rusia lui Elțîn aflată în plină divizare. Din fostul Leningrad, aplicau aceleași metode folosite și la granițele din vest, mituind funcționarii feroviari sovietici, cu sume cuprinse între 100 -150 de dolari (leafa „nașului” pe jumatate de an), pentru un bilet dus spre Helsinki.
Cert este că au ajuns atunci băcăuani în Finlanda, tocmai prin aceasta filieră, continuă reportajul Ștefan Radu: „De ce? Pentru că e una dintre puținele țări care, prin Constituție, exclud extrădarea. Altfel spus, dacă ai călcat pe pământul ei, nimeni nu te mai poate trimite acasă.” Dacă au ajuns nu înseamnă că toți au și rămas. Climă diferită, norme, reguli noi. Într-un stat cu o democrație reală, cetățeanul are multe obligații de respectat…
Se mută țara?
Dacă în Ungaria se ajungea ușor, în Israel,Grecia, Italia apoi Germania și Spania, distanțele fiind mai mari, și costurile erau pe măsură. Cum la șmecherii se pare că nu ne întrece nimeni, cererea fiind din ce în ce mai mare, unii sau gândit să facă din asta o afacere. Așa au apărut „samsarii” forței de muncă, care promiteau salarii bine plătite, cu contracte legale în străinătate. Așa au apărut și rețelele de prostituție. Mirajul unor câștiguri substanțiale, „afară”, i-au făcut pe mulți să apeleze la firme specializate în intermedierea forței de muncă, care facilitau obținerea vizei și a unui contract aparent avantajos.
Până pe la mijlocul anului 1996, Israelul era una dintre țările preferate de bacauani. Se dusese vestea despre agricultura lor intensivă, despre avântul luat în construcții. Prin schimbarea situației politice, odată cu venirea la putere a primului ministru Benjamin Netanyahu, guvernul israielian a îngrădit drastic accesul muncitorilor străini, în special români.
Contractele de muncă, semnate cu firmele de intermediere, s-au dovedit apoi destul de paguboase pentru angajați, aceștia primind doar o parte din bani, restul intrând în buzunarele samsarilor forței de muncă. Pentru mulți, chibuțurile din Israel au rămas doar promisiuni.
S-ar părea că am depășit perioada de maxim a exodului, după ce ne-am obișnuit cu ideea de spațiu schengen. Unii băcăuani s-au întors în țară, din banii adunați cu greu încropind câte o mică afacere. Însă cei mai mulți, cu dublă cetățenie, nu se mai întorc. În România anului 2019, 90 de mii de familii au ambii părinți plecați la muncă în străinatate.
Cine se ocupă de educația copiilor rămași acasă? Poate că lecția autoexilului nu dă bine și la politicieni, dacă ne mai referim și la situația demografică. „Vrem o țară ca afară” nu este doar lozincă, este un deziderat. Deșteptarea!!!
