Cu pluta pe Siret (II)

Continuarea unei povesti care are la baza un material documentar destul de vast dar si amintiri – mai mult fragmente, din aventurile profesorului de sport Dumitru Miron si a elevilor sai. Aventuri traite pe parcursul a treizeci de expeditii, la munte, in Delta, pe itinerarii istorice, cu pluta, cu trenul, dar si cu rucsacii in spinare, intr-o perioada de avânt si regres a epocii comuniste.

Citez un fragment dintr-un text, scris caligrafic, la inceputul unuia din jurnalele de bord, din cele sapte, câte au numarat expeditiile realizate cu pluta pe Siret si Dunare. Cronicar, eleva Iustina Dobos, eleva in clasa a saptea, secundul expeditiei atunci, astazi maicuta la o mânastire din Arad, ocupându-se de copiii defavorizati.

Iata ce consemna in jurnalul din optzeci si opt: „Ne-am pregatit mult. Majoritatea tovarasilor profesori vedeau cu scepticism aceasta expeditie. De ce sa mintim? Ne cam puneau pe gânduri aceste vorbe descurajatoare. Un lucru hotarât este hotarât; si noi l-am hotarât de acum trei ani de la ultima expeditie pe Siret; ca vom face una pe Dunare… Atunci nu am participat. Eram prea mica. Tovarasul diriginte Miron Dumitru a spus ca nici nu vrea sa auda de mine daca nu stiu sa inot. I-am pregatit surpriza saptamâna trecuta când am dat proba de control la inot. Acum sunt secund si vreau sa schimb un pic conceptul de realizare a Jurnalului. Am eu imaginatiile mele…”

Sperante si dezamagiri

Primele trei jurnale si ultimul au ramas pierdute la Bucuresti. In optzeci si noua se lucra la un scenariu, pentru a transpune pe pelicula curajul, dar si nazbâtiile acestor copii. Cu jumatate de an inainte de schimbarea Regimului, reporter pe atunci, Mihai Buznea, consemna in cotidianul Steagu Rosu, cu litere de-o schioapa: ֊„TEMERARII eroi ai unui film CUTEZATORII. Casa de Filme Cinci, avându-l ca director pe Dumitru Fernoaga, urmeaza sa transpuna pe ecran, in transfigurare artistica, intâmplarile si peripetiile celor sapte expeditii pioneresti organizate pe Siret si Dunare de catre profesorul Dumitru Miron cu elevi ai Scolii nr. 1 din comuna Nicolae Balcescu.

Pelicula – de lung metraj, va purta titlul (deocamdata provizoriu) «Temerarii» sau «Vacanta pe Dunare». Distributia va include si câtiva dintre copiii participanti la drumetiile pe apa, cu rol de protagonisti, alaturi de comandantul lor. Filmul – care va apare pe ecrane in prima parte a anului viitor, il are ca scenarist pe scriitorul Petre Hladchi-Bucovineanul.”

Urma ca „Scriitorul” sa publice si o carte inspirata din aceste aventuri, un an mai târziu. Ce nu stia Mihai Buznea atunci, ca in film, scenariul era astfel gândit, ca locul profesorului bacauan sa fie preluat de actorul Ovidiu Iuliu Moldovan. Sunt alt gen de peripetii la care am sa revin spre final.

Primii plutasi

Când profesorul Miron a plecat cu elevii, in prima expeditie cu pluta, nu erau construite inca barajele de pe Siret. Locuitorii din Nicolae Balcescu, Galbeni, Cleja, cu locuintele modeste insiruite de-a lungul malului Siretului, traiau intr-o perfecta armonie cu natura. Faceau plutarit pâna la Galati, Tulcea, si asta pâna la inceputul anilor cinzeci, preluând de la armatori o parte din lemnul pentru corabii, adus pe coama Bistritei din codrii Bucovinei.

„Se intindeau plutele atunci pe câtiva zeci de kilometri, din dreptul fabricii Letea pâna la Galbeni.” Nationalizarea i-a impins de pe apa spre CAP-uri, SMA-uri, santiere ale tineretului si meserii necalificate la oras, urmând a fi angrenati in marele program de industrializare a tarii. In saptezeci si sapte, mai erau destui oameni in vârsta care stiau cum se construieste o pluta.

Profesorul a facut schite, a facut rost de materiale, s-a documentat, si mai ales, i-a cautat si le-a cerut sfatul. „Am mers la ei acasa. Le-am facut fotografii. Apar in jurnal. Si ei ne-au spus: «Dragii tatei! Uite-asa sa faceti. Alegeti lemn de brad. E usor. Asa ciopliti si legati cârma, asa dirijati pluta.»” Si s-a pus impreuna cu elevii, pe treaba. Au vulcanizat camere de tractor recuperate de la Statiunea de Mecanizare Agricola si au conceput sistemele de prindere. Dar cel mai important, profesorul a umblat dupa aprobarile necesare. Pe la palatul pionerilor, la capitaniile porturilor Galati si Tulcea, pentru permisele de navigat si trecere in Delta, pe lânga granita cu URSS. Acolo tot n-au scapat neinterogati.

Reguli de fier pe o pluta de lemn

„Ne-am organizat singuri intr-o ierarhie, cu atributiuni pentru fiecare membru al echipajului, asemanatoare celor de pe un vapor. Eu eram comandantul, singurul om matur. Capitanul era un elev acceptat de ceilalti, cu velietati de organizator. Secundul se ocupa de jurnalul de bord, aduna si selecta informatiile despre traseu.

Aveam doi cârmaci pluta fata si un cârmaci pluta spate, bucatar – gospodar, botanist – masurator adâncime, constructor – salvamar, biolog – zoolog, fotograf- sanitar, entolog – cartograf, istoric – geograf. Toti ne luam atributiunile in serios. De la idee pâna la realizare a durat doi ani.” Si cum expeditia era una fara precedent, cu destule riscuri, s-a gândit ca echipajul sa fie alcatuit numai din baieti.

Un coleg, profesorul de desen Mihai Bejanaru, cu o barba gen Ion Besoiu din „Toate pânzele sus”, l-a insotit pentru a-i fi de ajutor. Au stabilit traseul, denumind expeditia cu numarul noua, „Plutasii de pe Siret”, cu plecarea din Nicolae Balcescu. Bun prilej ca pe data de douazeci si cinci iulie, saptezeci si sapte, sa fie condusi pâna la mal si de sceptici, si de curiosi, dar mai ales de parintii copiilor, ramasi cu inima strânsa de incertitudini si teama de inec. A fost sa fie bine. Au plutit si innoptat pe maluri, timp de zece zile pâna in Delta, strabatând localitatile Galbeni – Faraoani – Racatau – Ionasesti – Barbosi – Galati – Tulcea si apoi Bratul Sfântu Gheorghe.

Prima spaima

Plutele clasice erau alcatuite din busteni lungi, legate si câte trei patru in sir. Pe Siret, plutasii cu experienta foloseau o singura cârma, in fata. Pe Bistrita, fiind multe meandre, se mai adauga una. In cazul micutei lor plute, bârnele din brad fiind suspendate si legate de camere din roti de tractor, s-a impus utilizarea unei cârme si in partea din spate. Aceasta trebuia actionata in sens invers ca directie, când se ocolea un obstacol.

„Foloseam comenzile batrânilor de la munte. Ei fluierau intâi. Cel din fata striga: «ciot in fata dreapta! Trage stânga mult! Lasa spatele! Lasa spatele!». Ce se intâmpla? Atacam ciotul cu partea dreapta din fata a plutei, pâna aproape de el, apoi când ajungeam pe la jumate, dadeam repede din cârma din spate spre stânga. Si ne roteam ocolindu-l.” S-au invatat minte dupa ce au intrat intr-unul, chiar la prima expeditie, când au ajuns la Racaciuni. „L-am vazut! Am crezut ca trecem pe lânga el. N-am facut stânga când trebuia si ne-am urcat pâna la jumatate, pe trunchiul iesit negru la suprafata, in plin curent. Am cazut toti in apa. Pluta a luat-o la vale si-am luat-o la inot. Atunci am strigat: Toata lumea la mal! Toata lumea la mal! Bagajul s-a scufundat.

Am pierdut mâncarea, uleiul, faina, zaharul, vesela, tot. Buni inotatori, am iesit toti la liman. Salvamarul si-a facut si el datoria, ajutându-i pe cei care se speriasera putin. Apa avea sub un metru. Ii venea pâna la piept. Dar era curentul puternic! Noroc ca mai la vale era un fruntar, unde apa ajungea pâna la genunchi. Le-am dat adunarea repede acolo ca sa mai recuperam ceva. Fuga dupa pluta, alergând inaintea ei pe mal. I-am sarit inainte inotând si am tras-o de frânghii, ancorând-o de o salcie. Doar rucsacii si sacii de nailon in care tineam pâinea i-am pescuit. Atunci ne-am speriat tare! Si eram la inceput. Buna lectia cu navigatia si fixarea bagajelor. Câteva sticle de ulei le-am recuperat dupa doua zile, când am vazut gâturile cum plutesc la vale pe lânga noi.” Fara experienta in navigatie, asumându-si responsabilitatea pentru integritatea a doisprezece copii, cei doi profesori nu au cedat.

Va urma!