Aud tot felul de vorbe de neiubire (eufemism, desigur) trimise către cei cățărați în vârful managementului comunitar, printr-un sătuc pauper construit la oraș, prin Cotroceni sau Palatul Victoria, de pildă… „Nu credeam că ar putea exista un președinte mai slab decât Iliescu sau Băsescu”… „Vai, cine și-ar putut închipui că Veorica ar fi de preferat actualului prim-ministru?!” „Doamne, avem cel mai nepotrivit/ nenorocit Consiliu local de la Revoluție încoace!”… „Cum de-a rezultat din urne atâta golănie, analfabetism și atâta spirit mafiot?”…
Firesc, poate că ar trebui să aplaud acest năduf exprimat public, dar n-o fac din toată inima, deși managementul deplorabil al celor amintiți mă afectează, cotidian, și pe mine. N-o fac pentru că, prin 1828, Goethe, ne avertizase: „Văd venind vremea în care Dumnezeu nu se va mai bucura de ea și va trebui să frământe iarăși totul pentru o creație regenerată”. Mult mai înainte, în același registru al invocării divinității, Shakespeare scria: „Un cer atât de-ntunecat,/ doar o furtună/ să-l mai limpezească…” Și, mai ales, nu pot aplauda cu voluptate valurile acestea critice îndreptățite, știind că Platon, din antichitatea cea profundă, ne-a tras de guler spunându-ne: „Una dintre pedepsele pentru refuzul de a participa la viața politică este aceea că vei ajunge condus de inferiorii tăi”.
Neimplicarea în jocul politicii, chiar și în comunitățile mici, nu ne acreditează pe mulți dintre noi să aruncăm vitriolul asupra rezultatului urnelor. Sunt și eu mereu vizitat de seisme ale sufletului, când văd că analfabeți funcționali și deșeuri morale cu drept de decizie nu fac altceva decât să cultive ticălos vendete și nesățioase pofte de căpătuială. Nu-l putem invoca pe Dumnezeu, la nesfârșit, ca „să frământe iarăși totul pentru o creație regenerată”. Lui Platon, cred că Dumnezeu i-a dat ghes să ne povățuiască. Dar noi, nu și nu… Rămânem spectatorii duhorilor „manageriale”.
