A trecut ziua lui Caragiale, când, de regulă, se scriu câteva articole comemorative. Nenea Iancu a rămas însă cu noi, e aici, în lumea noastră românească („a hatârului şi bacşişului”), rămasă înţepenită în vechile năravuri, încât dacă-l citeşti acum ai senzaţia că textul e din ziarul de azi. Ascultaţi: „A căzut un guvern şi a venit altul, îndată toată administraţia ţării, şi cea de Stat şi cea din judeţ şi cea comunală – de la prefecţi şi secretari generali din ministere, până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa comunală de mahala – se înlocuieşte…pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde”.
Nimeni nu-i profet în ţara lui, aşa spune textul Bibliei. Dar parcă la nimeni nu e atât de adevărat ca la noi, românii. Aşa că nu e de mirare câţi oameni mari ai culturii şi intelighenţiei noastre au părăsit România, în trecut, şi chiar în prezentul apropiat. Şi Caragiale a făcut asta, refugiindu-se la Berlin, atunci când a primit moştenirea de la Momuloaia. S-au spus multe despre satiricul genial, despre cinismul său, luciditatea necruţătoare, inteligenţa comediografului fiind socotită „demonică”. Dincolo de aceste etichete sunt însă multe amănunte, nuanţe mai puţin cunoscute marelui public. Verbul este caracteristica scrierilor sale, adjectivele, descrierile lirice, sentimentalismul displăcându-i categoric: „…mie – care am groază de „apa de trandafir”- aşa spunea. Şi totuşi, în corespondenţa sa, vedem un Caragiale mai altfel, afectuos, jovial, iubitor de îndelungi taifasuri, de confort burghez, de ospeţe cu bucate multe şi alese.
Amicului Urechia îi trimite adevărate buletine meteo, pomenind de straşnica iarnă a lui 1907: „de pe vremea lui Luther nu s-a pomenit, dragă Alceule, aşa iarnă. Îi scrie despre presiunea atmosferică, temperaturi scăzute drastic, de zăpada până la brâu, de tramvaiele care nu mai circulau, despre „trăsurile pe roate şi automobile care nici n-au mai ieşit la piaţă”. Urmează o descriere foarte plastică: „avem un ger sclipitor, zăpadă scârţâitoare pe pământ, iar pe cer lună strălucitoare dacă mă pot pronunţa astfel”. Frigul de afară îi trezeşte reverii şi-i înteţeşte dorul de prietenii de departe, pe care i-ar vrea lângă el. Firea lui caldă, avidă de prietenie, de comuniune de idei şi sentimente se citeşte foarte limpede în spirituala formulă de încheiere a epistolei: „cu dor tropical”. Cine şi l-ar fi imaginat atât de torid în sentimente pe cinicul Nenea Iancu? Dar să vedeţi ce tacticos şi plin de savoare descrie, în aceeaşi scrisoare către dragul Alceu, un dorit ospăţ .
Îl invită să stea ei, persoane cuminţi, „la căldură, cu lumină dulce, cu o zupuşoară de galinacee, mă rog frumos, cu o marinată de heringi prima, cu un curcănoi rumen pe varză acră ştraspurhi, cu mere creţeşti de California (o bunătate!) şi anans de Kamerun (o frumuseţe!), cu vinişor uşurel de Mosel, cu bericică proaspătă ca chihlimbarul”. Masa s-ar fi sfârşit cu o cafeluţă cu caimac (făcută de Madam Margot) şi un „păhărel de licoare cordială”. Bune gusturi, după cum se vede! Şi nici nu-i de mirare că un atât de bun cunoscător al omenescului, cum era Caragiale, avea din plin bucuria de a trăi, degustând pe îndelete din plăcerile existenţei. Am un „dor tropical” de Caragiale, cel crescut la şcoala scepticismului, om liber, care nu suferea de „trista infirmitate a vanităţii”. Şi-l recitesc consecvent.
