Singura variantă de a lucra în presa scrisă în afară de Deșteptarea era ziarul Ziua, abia fondat de Dumitru Sechelariu. Sigur, mulți dintre începători lucram pe drepturi de autor, pe mai nimic, din pasiune însă, cu speranța că vom prinde o carte de muncă. Era anul 1993, la scurt timp după demisia furtunoasă și copilăroasă de la prima gazetă apărută pe 22 decembrie 1989 în Bacău, cum povesteam în episodul doi.
Inflația și revolta
La un moment dat, banii încasați erau mult mai slabi ca în urmă cu puțin timp. Venise devalorizarea peste noi, dar directorul ziarului și redactorul-șef nu suflau o vorbă despre echilibrarea situației. Colegii băteau mărunt din buze, dar nu aveau curaj să facă un pas. Fiind deja Pintea Haiducul, le-am propus să nu mai scriem până nu suntem chemați la negocieri. A trecut ceva vreme, dar secretara (mai mereu aveam câte un gardian din acesta) ne-a spus să facem ce vrem.
Sângele tânăr fierbea în mine, așa că am intrat peste secretara paznic de bază direct la redactorul-șef în birou, pentru a atrage atenția că ziarul nu va fi scris. El a ridicat din umeri și a spus că n-are nicio putere, ci directorul, care stătea ușă-n ușă cu el. Nu le voi pomeni numele, dar se știu ei. Am dat buzna și la director, iar el m-a luat de sus să marș afară din palatul primit cadou de la patron. Schimbul de replici nu poate fi reprodus, dar la final am plecat în hala redacției.
La scurt timp, izbucnirea mea a avut efect: colegii au început să fie sunați pe interior și s-a negociat. Între timp, bodyguardul redacție (un fost milițian cuminte) m-a rugat să părăsesc redacția, că am fost dat afară. Și acum cred că sacrificiul meu a meritat pentru colegii care nu aveau curaj să-și ceară drepturile. Iar mie nu-mi prea păsa de bani, chiar dacă nu cădeau din buzunare, pentru că aveam 18 ani și nebunia vârstei.
Din ziarist novice am ajuns bodyguard
Rămas fără slujbă de două ori în câteva luni, m-am gândit ce să fac. Antrenorul Relu Auraș mi-a spus să-mi scot prostiile din cap legat de presă și să revin în ring. Ambițios, l-am refuzat. Așa că am găsit o altă meserie nouă pentru România: bodyguard la barul din incinta Teatrului Bacovia și detectiv privat. Evident fără niciun act care să-mi dovedească abilitățile.
Micuțul bar de la teatru avea și păcănele, aparate care erau sparte regulat de clienții nemulțumiți când pierdeau. În loc să fie o agapă culturală, locul devenise nefrecventabil de actori și scriitori, din cauza jucătorilor agresivi. Patronul a încercat cu firmă de pază, dar angajații se temeau. Am apărut eu ca un noroc pentru el, fiind cunoscut și de lumea interlopă ca boxer.
Încercați să vă închipuiți un tânăr la 1.81 și 55 de kg că stă pe un scaun la bar, atrage atenția tulburenților să se calmeze și se prezintă bodyguard. Aș fi râs și eu, dacă nu eram în pielea mea. Primele persoane luate de guler și duse afară au fost uimite de puterea unui schilod până la urmă. Pentru a mă speria, băieții duri l-au chemat pe cel supranumit Regele Pușcăriei, pentru că mai mult a stat închis. L-am văzut afară c-un câine lup care lătrat spre bar. Am ieșit afară și l-am întrebat care e baiul. Mi-a zis că mă știe, dar ar trebui să mă potolesc, că-i supăr amicii. Având în continuare nebunia vârstei, i-am replicat că pot să-i ucid câinele pe loc și apoi mă ocup de el, dacă nu-și vede de drum. Toate astea i le-am spus extrem de calm, el a ridicat din sprâncene, iar eu i-am dat cinci pumni abia atingându-l, să-i arăt că n-are timp să spună ceva și este jos. Impresionat de rapiditate, regele s-a retras în cușcă, iar peste vreo doi ani chiar am făcut un interviu cu el.
Detectivul afon și norocul chior
Într-o lună, barul a redevenit ce era, iar patronul mi-a dat și-o primă pentru liniștea adusă. Bani pe care nu aveam să-i câștig nici într-un an de presă mai târziu. Rămas iar fără lucru, am dat un anunț la Deșteptarea că-mi ofer serviciile de detectiv privat. Am avut câteva cazuri simple și bănoase privind supravegherea unor procese, pentru a le spune clienților despre martori și cel dat în judecată. Apoi a venit ceva provocator. O doamnă care susținea că i-a fost răpit copilul. Mi-a povestit că a apelat la poliție și la alte firme de detectivi, dar i-au luat banii și n-au făcut nimic. Preț de doi ani. Pe scurt, tatăl copilului îl răpise, după ce a pierdut custodia. I-am spus clientei că-n maxim o săptămână va putea să-și revadă băiatul. S-a uitat la umbra care eram, mi-a zîmbit și-a spus că așteaptă.
Atunci m-am făcut telefonistă și-am sunat peste tot unde ar putea să fie. Așa am descoperit că fusese dus un an și jumătate la Buzău, iar de acolo revenise în Bacău. Am găsit școala, am vorbit cu dirigintele copilului, apoi am rugat-o pe iubita mea de atunci să-mi scrie raportul la mașină (ea avea la muncă, iar eu doar visam la astfel de minune a tehnicii). În cinci zile, am sunat-o pe doamnă și i-am prezentat raportul ca în filme, cu toate datele despre cea făcut puștiul în cei doi ani, note la școală șamd. A fost șocată, apoi m-a șocat pe mine ce mulți bani am putut câștiga în câteva zile.
În episodul următor voi povesti despre revenirea în presă cu ajutorul lui Sorin Ovidiu Vîntu, care nici acum nu știe ce noroc mi-a purtat.
Despre autor pe scurt
Tiberiu Lovin lucrează de 30 de ani în presă, a debutat la Deșteptarea, a scris la cele mai importante ziare ale timpului, iar de 12 ani este freelancer, colaborează la diverse publicații și conduce un site de știri și anchete din Transilvania: Ceasul Cetății.
