Gazetarul trebuie să observe și să fie atent la detalii, pentru că altfel n-ar exista diferență dintre un cititor oarecare și-un jurnalist. N-am știut această lecție, pentru că am furat meseria din mers și mai mult pe instinct la începutul carierei care s-a întins pe 30 de ani până acum.
O expoziție plictisitoare și cumva din obligație
Pe când eram la secția de cultură de la Ultima Oră, tatăl meu m-a rugat să merg la o expoziție de pictură de grup de la o școală generală, unde are lucrări și fiica unui amic. Iubesc copiii dintotdeaună, că aduc bucurie prin geniul lor și pofta de viață, dar o astfel de propunere vine pentru un gazetar chitit pe investigații ca nuca-n perete.
Așadar, m-am dus într-o dimineață la 10 să văd ce opere colosale au elevii de-a IV-a de la Școala Miron Costin. Evident că a fost o expoziție cuminte, fără nimic spectaculos, dar mi-a sărit în ochi o pată de culoare pe un peisaj, unde luna nu o puteai rata. Am întrebat cine este autorul lucrării, iar întâmplarea a făcut să fie fix fetița prietenului de care-mi pomenea tata: Roxana Donisanu. Așa mi-a venit ideea să nu mă opresc la o știre despre un vernisaj oarecare, ci să văd ce mai pictează.
Am rămas impresionat, mi-a ieșit un interviu bun cu un copil chiar genial, cu note de 10 la toate obiectele și mai târziu olimpic, care avea un fel special de a picta. După atâția ani nu știu dacă ei i s-a spus prima oară Micuța Picasso sau Alexandrei Nechita, dar nici nu mai contează. A intrat în fundația copiilor supradotați, a avut o groază de expoziții, premii peste premii și o promisiune îndeplinită. Pe vremea când erai puștoaică, am întrebat-o ceva banal: ce vrei să fii când vei fi mare? Și la cei 9 ani, cred, Roxana a mărturisit surprinzător: doctor, pentru a avea grijă de părinții mei când vor fi bătrâni și să-i vindec. Dar ce faci cu pictura, am mai descusut-o. Ea: e doar un hobby. După liceu, talentata artistă a plecat la Facultatea de Medicină de la Cluj, apoi și-a făcut masterul în Franța, unde a și rămas. Operele ei pot fi cumpărate din colecții private sau din tot felul de galerii de artă. Și pornirea a fost o amiciție, apoi o lună specială în acuarelă, după care ideea unui interviu. Amănunte care au dus-o pe culmi, cu meritul ei, evident, dar care poate ar fi fost greu remarcat, dacă n-ar fi apărut în presă.
Un autograf surpriză
Lângă Parcul Trandafirilor din Bacău se afla pe colț un anticariat, unde eram cumva abonat. Eram îndrăgostit de cărțile vechi și plecam mereu măcar cu o plasă plină. Aveam obiceiul să le răsfoiesc, nu doar să văd autorul și titlul, iar uneori găseam vederi, scrisori, dedicații și chiar autografele autorilor. Așa am găsit două exemplare dintr-o povestire de Panait Istrati. Una dintre cărți avea autograful original. Le-am luat pe amândouă la un preț ridicol, cu frică să nu vadă vânzătoarea autograful, că atunci ar fi costat mult. Profesorul Ioan Dănilă mi-a confirmat că e autentic și chiar a fost ușor invidios pe norocul meu, fiind un colecționar împătimit. Noroc că am fost atent la detalii și am observat ceea ce nici vânzătorul și nici ceilalți clienți n-au văzut. Abilități obligatorii pentru jurnaliști, nu doar de investigație. Altfel, apar articole banale pe care le-ar fi putut scrie oricine a fost prezent la un eveniment. Dacă ai calitățile enumerate, atunci vei oberva că și un coș de gunoi e subiect de anchetă. Despre el în următorul episod.
Despre autor pe scurt
Tiberiu Lovin lucrează de 30 de ani în presă, a debutat la Deșteptarea, a scris la cele mai importante ziare ale timpului, iar de 12 ani este freelancer, colaborează la diverse publicații și conduce un site de știri și anchete din Transilvania: Ceasul Cetății.
Descoperă mai multe la Deșteptarea.ro
Abonează-te ca să primești ultimele articole prin email.
