Am traversat într-o zi strada, vizavi. Se numea Eliberării pe atunci. Privesem îndelung forfota de peste drum – unul cu piatră cubică – și, într-un final, mi-am făcut curaj. Era un gang care ducea spre ceva tipografie. Doi băieți, înalți, ciolănoși, îmbrăcați în niște salopete — îi văd și acum — aleargau cu niște foi. În josul uneia pe care am recuperat-o, ceva m-a electrizat: poșta redacției. Adică să scriu, să trimit povești, poezii, etc. Găseam mai tot timpul pe acolo un ziar, o revistă, foi de hârtie tăiate…”Puștiule, du-te și ia un pachet cu țigări”, și gologanii, mărunțișul din care bănuiam că-mi va rămâne și mie ceva, îmi dădeau aripi. Dar cel mai mult mă atrăgea hărtia. Și chenarul ăla cu Poșta Redacției.
Peste mulți ani, atât de mulți încât de multe ori în dreptul acelor amintiri se află doar un chenar alb, aveam să intru tot prin acel gang în redacția unui ziar pe care la ”Revoluție” l-am dus cu bucurie, alături de o pâine și un pateu, militarilor care păzeau fabrica ”Partizanul”.
Evident că în copilărie visasem să intru ”la ziar”, dar drumurile mele se opreau pe la rotativă.
Încă mirosea a cerneală. Mirosul mi-era familiar din sălile de cinema: fum de țigară și lemn, în plus izul de tuș, de hârtie proaspăt tipărită. Ca o paranteză, aveam să trec peste alți ani pe culoarele de la ”Taxe și Impozite”- actuala destinație a clădirii. Prea alb, prea ordonat, prea impersonal. Și noi care jucam tenis cu un glob dintr-un brad de Crăciun, am mai și spart o sticlă cu vin, dar au astupat tot, absolut tot…
Ceva cred că însă a rămas. Amintirea unor prietenii pe care timpul le-a aprofundat, chiar dacă preopinenții nu se mai văd sau aud de cele mai multe ori decât virtual, dar mai ales literele, cuvintele pe care le-am smuls timpului de atunci, fascinant în imperfecțiunea lui, pentru a-l clădi astăzi, altfel într-un illo tempore a cărui valoare de mit crește pe măsură ce ne depărtăm de miezul amintirii.
Curajoși uneori până la inconștiență, scrâșnind din dinți alteori când politica editorială ne devenea un pat a lui Procust, cu șefi care mâncau presă pe pâine, dar și veleitari care confundau ziarul cu joburi de funcționar, anii 90-2000, au fost pentru un tânăr ziarist o adevărată mană cerească. Se schimbau vremurile, și noi — habar nu am cât ne amăgeam — credeam că suntem parte a schimbării. Poate am și fi fost, cine mai știe?
Pe atunci se făcea ”cap limpede”. Alături de colegii de la corectură, luai paginile la puricat, citind și recitind, făcând convenționale semne, standard, de îndreptatare ale textului, pentru punct, virgulă, etc. (Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte, autocorectorul, ca o ironie, mi-a jucat o festă!) În plus, noi cei de la Moldova Sport, prin rotație, aveam paginile noastre pe care le administram și de care răspundeam de la încadrare, foto, până la ultimul quadrat.
Într-o foarte lungă zi de duminică, îmi vine rândul să închei paginile: Patru erau. Zi mare pe stadion. Jucase, și câștigase cu 3-0, FCM Bacău cu FC Onești. Faptul că pe atunci în județ activau două echipe în prima ligă, e altă poveste. Din altă viață. Evident, și eu voiam ca FCM Bacău să ajungă în visul european, numai la gândul ăsta simțeam că plutesc. Articolul de fond, încadrare, corectură, quadrați, foto. Colegul, pe care-l prețuiesc enorm, notase jurnalistic, sec, rezultatul: ”A venit și ziua victoriei”, ceva de acest gen, asta pentru că FCM era după o ”secetă” de câteva etape.
Lăseasem intenționat spațiul liber pentru editorialul ediției, Contrasens se numea. Nea Fănică, (Ștefan Olteanu) s-a dus de curând, Dumnezeu să-l odihnească!, mă tot presa: hai, Sebi, dă o dată și editorialul, să închidem ziarul!”. Și l-am dat. Un editorial în care scriam, în esență, că meciul respectiv a fost un blat. Plecați în altă dimensiune sunt mulți de atunci. Cei care au rămas pot fi amnezici. Memoria paginei, păstrată în arhiva Bibliotecii Județene, nu minte însă. ”Cronica unui meci dinainte anunțat” — parafrază a la Gabriel Garcia Marquez cu ”Cronica unei morți anunțate” — a apărut în toată splendoarea, în ediția de a doua zi, într-o zi de luni, dintr-o splendidă vară a tinereții.
Ce a fost nu mai are importanță. Cum vă spuneam, sunt uneori chenare albe pe care le-aș umple cu un pahar cu vin ciocnit cu foștii colegi. Poate am mai juca și un tenis de masă cu un glob de Crăciun. Nu a fost nimic perfect, iar dacă ar fi fost, vorba poetului — un cub al amintirii perfect — i-aș fi rupt un colt pentru a-mi rămâne mie bucuria unei superbe imperfecțiuni. Cu toate contrariile, cu victoriile și amăgirile unui sfârșit de veac, cu satisfacția unor pagini unde am scluptat în prea repedea clipă, în ziarul ”Deșteptarea” a fost și este o întreagă lume. Habar nu am dacă proprietarii mărcii realizează că această publicație este, într-un fel, un bun comun, un obiect de patrimoniu imaterial care transcede valoarea comercială, subiectivismul, bursa pieții, orice este cu tva. Dar dacă aceste gânduri ale mele vor apărea — și sunt ferm convins că așa va fi — ar fi ca o altă cronică, poate continuarea celei pe care am scris-o, în alt veac, în ziarul pentru care, fără să știu, traversasem cândva strada.
Sebi Șufariu
