Cronica teatrala / O viziune regizorala indrazneata

In „Unchiul Vanea” comicul si tragicul sunt foarte aproape, se intrepatrund, de fapt. E un concentrat de viata, o piesa grea, o adevarata piatra de incercare pentru un regizor. Asa ca, dintru inceput, am apreciat curajul tinerei regizoare de la Chisinau, Luminita Ticu, de a monta piesa lui Cehov. Care a avut, in ultima vreme, la noi, câteva exceptionale transpuneri scenice, si ma gândesc, in primul rând, la spectacolul semnat de Andrei Serban (la Teatrul Maghiar din Cluj), dar si la cel al lui Yuri Kordonski (la Teatrul Bulandra, Bucuresti). Nu-l poti pune oricum in scena pe Cehov, fara o viziune personala, si fara actori maturi, pregatiti pentru niste roluri foarte complexe. Si ceea ce este cert, e faptul ca Luminita Ticu (al carei succes, si de critica, si de public cu docudrama „Casa M” e unul notabil) a citit piesa intr-o cheie proprie, originala, indrazneata. Pe scena de la Teatrul Municipal Bacovia, spectacolul incepe intr-un fel de ceata densa, pe o muzica de fond insidioasa, rau prevestitoare. Spre final, se vor auzi si câteva nelinistitoare batai de toaca. Dar in primele scene, tonul este unul vesel, personajele intonând un cântecel despre mersul in padure, unde vor gasi un mesteacan, din lemnul caruia vor face o balalaica si apoi vor cânta. Se uita cu totii in zare, in departari, asteptând ceva nedefinit.
In fundul scenei e un mare valatuc de fân, de pe care se ridica, la un moment dat, Vanea, dupa ce trasese un pui de somn. Pe acelasi valatuc, Sonia isi va gasi sfârsitul, nu inainte de a-si tipa revolta, iar Vanea ramâne singur, neajutorat, plângând. Sonia nu isi mai rosteste, ca o litanie, replicile despre rabdare, indurare a sortii in liniste, resemnare, ci se razvrateste. Iar apoi se salveaza prin moarte de esecul ei existential. Aici este noutatea viziunii regizorale a Luminitei Ticu, actrita Eliza Noemi Judeu realizând in Sonia o veritabila creatie. Plina de o emotie rascolitoare. Interesant conturat este si Vanea, in interpretarea lui Stefan Ionescu. Greoi ca un urs, timid, doldora de frustrari, scheunând ca un catelus la picioarele adoratei Elena, caraghios in tot ce face, in fine, o perfecta intruchipare a ratarii. In mare, Stefan Ionescu se achita bine de partitura sa, desi in seara premierei a avut câteva ezitari.
Cam subtirel in rol mi s-a parut Matei Bogdan (un actor foarte sensibil, de altfel), prea tânar si neexperimentat pentru a-l intruchipa credibil pe doctorul Astrov. Nici Adelaida Perjoiu nu pare sa-si fi gasit personajul. Elena Andreevna a ei este cam aseptica, impersonala, având, si datorita coafurii, un fel de hieratism de zeitate egipteana. E frumoasa, decorativa, dar rece, exterioara. Nu se ghiceste in ea senzualitatea aceea mocnita, de rusalca, despre care vorbeste doctorul Astrov.
Bine asimilate, in schimb, pe linia impusa de viziunea regizorala, sunt celelalte personaje. In profitorul si teapanul profesor Serebriakov, Ion Goranda e vital, viclean, cu puseuri libidinoase de tap batrân. Maria Vasilieva, in interpretarea Florinei Gazdaru este o babeta obtuza, dura, cinica, antipatica la culme in suficienta ei agresiva. O buna compozitie, atent dozata, face Daniela Vrânceanu in dadaca Marina, având multa caldura si haz, iar Bogdan Buzdugan il creioneaza veridic pe bietul Teleghin.
Nu stiu daca sunt pe deplin justificate redimensionarile personajelor lui Cehov, dar, cu siguranta, Luminita Ticu are ceva de spus foarte personal, iar spectacolul (desfasurat in scenografia inspirata a Cristinei Ciobanu) ei e unul viguros, neortodox, ocolind locurile comune. Se simte insa ca spectacolul nu e inca asezat, ca ar mai fi fost de lucru, de adâncit si cizelat unele aspecte, pentru ca reusita sa fie intreaga.