Teatrul băcăuan are meritul de a organiza un concurs de monodrame, gen dificil, deloc la îndemâna oricui, pentru că presupune o mare concentrare de mijloace dramatice, teatrul asumându-şi reprezentarea scenică a textului câştigător. Astfel, „Sufletul pereche“ de Petre Barbu, piesă încununată, la ediţia din 2020, cu Premiul „Valentin Nicolau”, a devenit, recent, spectacol, sub conducerea regizorală a lui Gheorghe Balint, avându-l ca protagonist pe Bogdan Buzdugan.
Autorul textului este jurnalist, prozator şi dramaturg, romanele sale „Dumnezeu binecuvântează America” „Blazare”, „Marea petrecere” bucurându-se de succes, fiind bine primite, atât de public cât şi de critică, iar piesele sale de teatru, dintre care amintim „La stânga tatălui”, „Tatăl nostru care eşti în supermarket”, „Delegatul” au fost nominalizate şi premiate de UNITER la concursul „Cea mai bună piesă a anului”. Unele dintre ele au fost difuzate la radio, altele îşi aşteaptă încă împlinirea menirii lor, aceea de a fi reprezentate scenic. Şi, din fericire, acest lucru s-a întâmplat acum la Teatrul Municipal „Bacovia”, care aduce în atenţia publicului un dramaturg interesant, atras de profunzimi, de conflicte interioare. Cum sunt cele trăite, cu intensitate, de personajul din „Sufletul pereche”, aflat într-o permanentă gâlceavă cu sine. În pragul bătrâneţii, Paul încearcă, într-o tentativă disperată, să-şi reconstituie trecutul şi să se elibereze de obsesii, sâcâietoare frustrări, revolte târzii, de regrete şi culpabilitate, de frică, în fine, de apăsătorul sentiment al unui eșec existenţial.
O dată cu tinereţea şi-a pierdut şi iluziile, iar mai apoi, viaţa nu a fost deloc blândă cu el, pentru că şi-a pierdut mai toți oameni dragi din familie. Iar lui Paul, care e scriitor, nu-i rămâne decât să scrie, pentru că scrisul e și o terapie, prin care speră că-şi va salva sufletul. În marea lui singurătate, scrisul, faţă de care devotamentul său este total, îi aduce împăcarea cu sine şi o posibilă justificare a existenţei. Aşa că-l vedem pe Paul, în finalul piesei, aşezat, la masa de scris, urmându-şi vocaţia, destinul. Fericit fiindcă și-a găsit sufletul pereche, „sufletul scrisului său”.
Spuneam că monodrama nu este defel un gen uşor, nici pentru un dramaturg, dar nici pentru actor, care este singur în scenă, fără relaţii cu alte personaje. În spectacolul băcăuan, povara acestei singurătăţi este purtată de Bogdan Buzdugan, care, atent îndrumat de regizorul Gheorghe Balint, reface parcursul sinuos, foarte accidentat al unui personaj dilematic prin excelenţă, marcat de numeroase experienţe traumatice. Regizorul a citit piesa cu înţelegere şi sensibilitate, descifrându-i complexitatea.
A făcut un bun decupaj și a rezolvat inspirat balansul, existent în piesă, între real şi imaginar, între fantomele trecutului şi incertitudinile prezentului (acţiunile sunt dinamizate prin proiecţiile de video mapping realizate de Andrei Cozlac şi Silviu Apostol, cu recunoscuta lor măiestrie), găsindu-şi aliatul într-un actor serios, care și-a clădit temeinic rolul, unul foarte solicitant, bucată cu bucată, încât ceea ce spune e acoperit, are autenticitate și nu sună superficial și gol. Autopersiflarea permanentă a personajului (partitura e construită prin antifrază), dialogul în răspăr cu duhul său, cu daimonul, notele tragicomice ale ineditei situaţii sunt bine redate de actor, cu tonalități diferite, cu simţul măsurii, fără artificii retorice.
„Sufletul pereche” este un spectacol bun, dar nu unul facil, pentru că nu este pentru cei care caută divertismentul la teatru. E realizat cu profesionalism în toate compartimentele sale (scenografia îi aparține lui Vladimir Turturică, ilustrația muzicală, ambele adecvate, lui Ciprian Manta), punând în valoare o piesă interesantă, de o instrinsecă teatralitate, având mult adevăr uman, ceea ce trezește emoție.
