Cronica dramatica: Iubire in delir pentru money, money

În anii ’60, un mare om de teatru francez, actor, regizor, dramaturg, Roger Planchon, impunea în montarea pieselor clasice un realism verist si o cultura socio-economica a ambiantei. El rupea traditia stilizarii galante si aseza piesele lui Molière, de pilda, în ramele dramei realiste, cu explorari sociologice, cu trimiteri la actualitate. Sunt coordonate pe care le recunoastem si în spectacolul cu piesa „Avarul” de la Teatrul Bacovia, o premiera datorata regizorului Dumitru Lazar Fulga, care semneaza si adaptarea scenica a textului. Celebru pentru comediile sale, Jean-Baptiste Poquelin, zis Molière, lua binele sau (adica inspiratia) acolo unde îl gasea. Pentru „Avarul” a facut o scurta incursiune în antichitate, s-a oprit la Plaut si a împrumutat tema arghirofiliei, a iubirii de bani, împinse pâna la delir, creând tipul zgârcitului absolut, clasicizat deja. E un Harpagon se spune sau un Hagi-Tudose (pentru ca avem si în literatura româna un astfel de tip, excelent fixat de Barbu st.Delavrancea), atunci când se vrea caracterizarea unui ins acaparat total de patima banului. Banul devenit rege absolut, despotic, este si tema spectacolului semnat de Dumitru Lazar Fulga, care pune în miscare imaginatie, umor, dar si reflectie în sprintena si agreabila lui înscenare. Meditatia morala este subiacenta acestei montari, pentru ca, sa nu uitam, marele comedian Molière face parte din familia geniilor cu „tristete vesela”, adânc mâhnit de metehnele, de viciile oamenilor.
Regizorul a ales o formula moderna, foarte plastica, cu multa miscare, cu elemente de dans, de pantomima, imprimând energie si culoare spectacolului. Miscare care însa, uneori, e excesiva, îti fura ochiul, mutând atentia de la replica si situatie. Dincolo de câteva mici neajunsuri, la care adaug un final neizbutit, cam abscons, cu masti care apar si se multiplica, în timp ce Harpagon îsi saruta banutii ca pe niste amanti, susurându-le numele, într-o scena de un eros devastator si grotesc, dezumanizant, montarea îsi atinge scopul, amuza si te pune pe gânduri. Pentru ca societatea materialista, consumerista, în care traim, face numeroase victime, „sclavi ai bunastarii”, înstrainati de adevarata esenta umana.
În spectacolul bacauan, Harpagon este figurat de stefan Ionescu, un actor special, unul dintre preferatii regizorului, care vede dincolo de aparente. Actorul reuseste sa creioneze un personaj viabil, nu lipsit de un anumit farmec sui (e o nota originala aici, îndeobste avarul fiind un tip cu chip profund antipatic, hidos chiar), un barbat viclean, abil, înca în putere, nu un batrân libidinos. Are el viagra lui, în persoana servantei pe care o „potcoveste” din când în când, si e jucaus, haios, vezi savuroasa scena în care fredoneaza, împreuna cu „iepusoara” Jaqueline (conturata cu precizie de Corina Goranda, isteata, smechera si sexy) „Mon mec à moi”, cunoscutul hit al Patriciei Kass. Copiii avarului, amândoi îndragostiti, dornici de mariaje, sunt Cléant si Eliza, întruchipati de Bogdan Matei si Daniela Vrânceanu cu expresivitate, dinamism si interesante nuante, în cazul junelui, în comportamentul caruia se ghicesc calculul, interesul, demne de un viitor Harpagon. Cuplul celor doi frati disparuti si regasiti, Valeriu si Mariana, angajati în intriga amoroasa a piesei, este figurat cu bune mijloace, cu aplomb, de Dumitru Rusu, si cu gratie de Alina Simionescu. Cu o nota „hard” o deseneaza Firuta Apetrei pe codoasa Frosina, cea unsa cu toate alifiile, ultramondena si foc de narcisica („ah, ce bine ma simt, ce bine arat”, tot turuie ea, amintind de fitoasa si stridenta Zavoranca). Valentin Braniste (La Flèche) este un valet pitoresc, „bransat”, iute si la minte, si de mâna, mester în aranjamente profitabile pentru el, dar si în giumbuslucuri hazlii. Întregesc distributia stefan Alexiu (Anselm), sub înfatisarea unui exotic, sulfuros arab, Roxana Mârza (Procurorul) un debut notabil, o prezenta scenica inteligenta, si Simona Nica, adecvata în personajul Simone.
Scenografia Cristinei Ciobanu are o simplitate judicios gândita, e minimalista si eficace (un podium, niste paravane), iar costumele sunt superbe, stilizate, cu trimiteri la epoca, si accesorizate trendy, un spectacol în sine. Am apreciat si delicioasa gaselnita cu uriasul ghiveci de flori (unde e ascunsa comoara lui Harpagon, caseta cu galbeni) pe rotile, pe care avarul îl poarta cu el peste tot. Ca si sagetile expediate la adresa guvernantilor actuali si a unor anormale stari de lucruri din bolnava societatea româneasca, saracita, pusa la dieta fortata de lacomia celor ajunsi la putere, exasperata de abuzurile acestora. Lacomia si zgârcenia cu note halucinante, în dauna sentimentelor frumoase, care dau sens vietii, sunt amendate net în „Avarul”, un spectacol contemporan care absoarbe inteligent si ironic teme la zi.
Carmen Mihalache