O poveste pe care cred că o ştim cu toţii este ,,Capra cu trei iezi”. Oare cine nu a auzit acasă sau la grădiniţă despre cumplita nenorocire abătută peste o mamă iubitoare, capra, care a rămas fără doi copilaşi, nişte iezi neascultători, care au ieşit din cuvântul mămucii şi au fost mâncaţi de lup, chiar nănaşul lor? Şi cine n-a fredonat, măcar o dată, cântecelul cu trei iezi cucuieţi? Povestea este o tragedie, desigur, dar nu-mi amintesc să fi trăit cine ştie ce spaime când am auzit-o, ba chiar am fost bucuroasă că lupul cel rău şi-a găsit şfârşitul pe care-l merita. Dar în zilele noastre, de când cu aberaţia ,,politicii corecte”, lucrurile s-au complicat şi cică nu e bine pentru copii să asculte chestii horror, crude, agresive, să vadă răzbunări ţinând de străvechea lege a talionului (,,sânge pentru sânge, dinte pentru dinte”). Aş! Cred că realitatea e mult mai dură decât în aceste poveşti, unde exagerarea, acumularea, hiperbola, tensiunea dramatică, scenele de groază sunt procedee artistice. Iar copiii de acum văd destule desene animate cu multe fapte de cruzime, cu personaje căpiate rău, aşa că nu mai sunt chiar atât de sperioşi.
Iar dacă merg la spectacolul de la Animaţia băcăuană, părinţii pot sta liniştiţi, pentru că adaptarea textului făcută de regizorul Geo Balint nu apasă pe elementele spăimoase. Geo Balint concentrează povestea şi o ,,updatează” moderat, presărând-o cu câteva momente ritmate, cu cântecele (muzica este semnată de Zeno Apostolache Kiss) și cu poveţe desprinse din paremii, atât de darnic risipite în scrierile lui Creangă.
Cei doi iezi, Mihăiţă şi Ionică, care ,,dau prin băț de obraznici ce sunt”, au o soră mai mică, Anastasia, o ,,tocilară”, cuminte şi deşteaptă, fata bătându-i la cap să mai lase IPhphon-urile şi să pună mâna pe carte. Ea citeşte ,,Micul prinţ” şi înţelege de acolo cum e cu îngrijirea unei flori, ,,îmblânzirea” unei fiinţe, crearea de legături de prietenie, de afecţiune (frumoasă idee găsită de Geo Balint!). Iediţa o ascultă pe mama capră şi nu se lasă păcălită de cumătrul lup, aşa că ea rămâne în viaţă, fiind singurul sprijin al mămucii (capra Serafima este Ilinca Istrate, într-o partitură reușită) şi cea care îi stă alături întru înfăptuirea cumplitei răzbunări. Andreea Sandu o interpretează vioi și convingător pe iediţa cea isteaţă, cu un delicios accent moldovenesc şi cu o voce cu tonuri de jos, ,,matură”, într-un hazliu contrast cu vârsta ei fragedă. Pentru că ea este o înţeleaptă, în pofida anilor puţini. Scenaristul a folosit culori tari pentru a-l picta pe lup, satirizând în acesta un tip de personaj care populează fauna prezentului. Lupul G. Grigore e ,,doctor în științe umaniste” (la Oxford), în fapt fiind as în cinism şi în cea mai neagră ticăloşie. E un criminal pervers, fandosit (e și yoghin, levitând, la un moment dat), preţios în exprimare, având o vorbire împănată cu italienisme. Păpuşa e animată, cu talent şi aplomb, de Tiberiu Gabor-Bitere, ajutat la mânuire de Giuseppe Tarboli. Iezii cei mari sunt bine,,prinși”, caracterizați exact de Andi Andriucă și Alina Neagu, primului revenindu-i și rolul Povestitorului care deschide și închide spectacolul (în formula storytelling-ului).
Spectacolul (primul lucrat în teatru după ieşirea din lockdown) este unul în tonalitate gravă, pentru că relatează un fapt tragic, fiind condus de regizorul Geo Balint cu mână sigură. Scenografia inspirată, esențializată și păpușile expresive sunt creația talentatei Tünde Tomos. De reținut este miza educativă a acestei montări, care atenționează asupra pericolului neascultării părinților cât și a folosirii excesive a tehnologiei moderne de către copii, în dauna cititului cărților și a limbii române utilizată corect. O problemă extrem de serioasă și de mare actualitate.
