„Nu vă atingeţi prea mult de idoli, ca să nu vă rămână pe mâini puţin din poleiala lor” sunt cuvinte spuse de Gustave Flaubert! La o primă lectură, aceste cuvinte pot părea banale sau chiar cu o uşoară tentă negativă, însă dacă sunt aplicate într-un context eliberat de prejudecăţi, atunci sensul lor se schimbă. Cum am putea să înţelegem noi, oamenii de astăzi, ce vor să spună cuvintele „Păstorul cel bun” dacă ne-am „eliberat” de mult de adevăratul context în care ele au apărut? Să fie vorba doar de o problemă de context?! Mai există astăzi, păstori şi turme? Mai poate creştinul „modern” să nu fie „jignit” atunci când se ştie membru al unei „turme”? Cât de relative pot fi înţelesurile unor afirmaţii atunci când ele sunt percepute doar superficial!
Dacă ar fi să luăm în considerare toate dificultăţile pe care turma lui Cristos le-a întâlnit de-a lungul celor aproximativ 2000 de ani de existenţă, am putea observa cu uşurinţă că ea a supravieţuit doar pentru că a fost susţinută întotdeauna de Dumnezeu.
Cine este păstorul? Conform Evangheliei, este cel care îşi cunoaşte turma, este cel care nu lasă ca cineva să fie răpit din mâna lui atunci când se apropie primejdia, dar, mai ales, este cel care nu lasă pe nimeni să piară. De ce păstorul este bun? Pentru că îşi iubeşte turma!
Deseori oamenii spun: „Avem nevoie de preoţi buni!”, însă dacă ar fi să analizăm ce înseamnă „bun” într-o lume secularizată, ne îndepărtăm de sensul bunătăţii despre care vorbeşte Cristos. Lumea are nevoie de „păstori” într-adevăr „buni”!
Ne plângem uneori de provocările cu care societatea întâmpină misiunea păstorilor. Cristos nu a trăit într-un context cu totul diferit de cel al societăţii de astăzi! Mentalităţile progresiste, mereu vulnerabile şi în mişcare, negarea tradiţiei şi derâderea adevăratelor valori umane împreună cu refuzul vădit al moralei creştine sunt câteva din elementele care fac obiectul cunoaşterii turmei, aşa cum şi Cristos o cunoaşte.
„Nu a lăsat pe nimeni să se piardă” (cf. In 10, 27-30) este chemarea pe care Cristos o dă fiecărui păstor în parte. Nu este oare această grijă rezonanţa bunătăţii ce izvorăşte din iubire? Atunci când păstorul îşi iubeşte cu adevărat turma este capabil de orice sacrificiu aşa cum a făcut Cristos „care iubindu-i pe ai săi, i-a iubit până la sfârşit”.
Pr. Richardo-Dominic Baciu
