A douăzecea carte a Cristinei Ștefan: romanul „O călătorie la Salzburg” (Ed. ArtBook, 2018). Autoarea are un ritm amețitor al aparițiilor editoriale (cu debut în 2010); și câte trei cărți într-un an. O autoritate a universului românesc, Dan Perșa, spune, în Prefață, că „este un roman despre viață și moarte. Nu despre moartea propriu-zisă, ci despre spectrul morții, acest însoțitor perpetuu al vieții. Este un roman despre iubire, aspirații, datorie […] Despre efemeritatea omului. Despre fragilitatea lui, dar și despre puterea lui.
Puterea de a dăinui, puterea de a învinge obstacole. Romanul este construit într-o polaritate fictiv/real, sensibil/ pragmatic, arată existența unei mize tematice, viață trăită/ viață «visată», temă care circumscrie lumea noastră ca una dublă, lume interioară/lume reală”.
Două personaje duc povara elevată a discursului: Corina și Achim. Un spirit metafizic și un altul „terestru”, pragmatic. Motivul romanului: „Achim mi-a făcut un dar prețios, excursia în Austria, la Viena și Salzburg”. Călătoria, știm, este, din perspectivă simbolică, o aluzie ritualică la un parcurs pavat cu esențe, care ar trebui să-i conducă pe călători către Centrul Ființei lor. O romantică/ târzie călătorie devine, la Cristina Ștefan, o aventură către o experiență posibilă a esențialului, un fel de ispită care trimite Ego-ul în căutarea Sinelui. Primul gând m-a dus către călătoriile inițiatice aruncate în suflete de către Paulo Coelho.
„O călătorie la Salzburg” nu cultivă însă calea bătătorită a miturilor. Suntem atrași, prin recursul la un onirism care aspiră la statutul de sinteză dintre fantasticul tradițional, de tip romantic, și suprarealism, în captivanta capcană a unui pseudo-triller, ne revenim din vraja acestuia, ducându-i dorul, și percepem esența singurătăților („Cuvintele pentru mine sunt singura mea realitate. Ele mă dirijează, mă transformă ca stare”), sursa zvârcolirilor noastre („Tortura vine dinăuntrul tău, Corina”), pojghița estetică a ființei („Rămăsese din mine doar imaginația”) sau provocarea întrebărilor grele, aproape rusești („De ce nu se inventează un GPS al vieții? Mai aveți cinci luni până la divorț, mai aveți 18 luni până la un diagnostic năpraznic, mai aveți trei zile până la moarte etc. […] Mai aveți cinci săptămâni până la moartea sărutului magic. Mai aveți un minut până la alegerea noului partener de viață…”
Mai ales în această cheie am receptat mesajul romanului: o călătorie deghizată într-un GPS miraculos care anunță nu doar piscurile/ prăpăstiile ce stau să vină, ci deslușește – subiectiv, desigur – printr-un exercițiu de echilibristică estetică, mistere ale unui timp privat privit augustinian, ca o extensie a sufletului: prezentul din cele trecute; prezentul din cele prezente; prezentul din cele viitoare. Și, mai ales, cred că autoarea a realizat un exercițiu de introspecție (periculos/ ademenitor/ benefic, așa cum sunt toate îndrăznelile spiritului), căci asemenea exerciții pot avea și aura unui cutremur minunat pentru orice ființă, dacă-l ascultăm și pe Coelho: „Viaţa este uneori foarte zgârcită: trec zile, săptămâni, luni şi ani fără să simţi nimic nou.
Totuşi, odată ce se deschide o uşă, o adevărată avalanşă pătrunde prin spaţiul deschis. Acum nu ai nimic, iar în clipa următoare ai mai mult decât poţi accepta” („Unsprezece minute”). După „Călătoria de la Salzburg” – care „deschide o ușă” tulburătoare („Continuă să gândești viața ta! E important dacă vrei să deschizi ușa realității tale”) – poți resimți, Cititorule, un asemenea cutremur care-ți reașază sau bulversează plăci tectonice ale sufletului, ești invitat să stai uneori, ca într-o scorbură a clipei, cu ochii pe beregata Destinului Tău sau, dimpotrivă, ca soluție de eternă rezervă, să Te (re) împrietenești cu Speranța.
