Suntem, prin Săptămâna Luminată, poziționați tot spre Înviere. Rostirea în cadrul Sfintei Liturghii a pericopei evanghelistului Ioan (20, 19-31), ce se regăsește și în slujba miezului zilei Paștelui, numită a Doua Înviere, și care este lecturată în mai multe limbi, semn al prezenței Duhului Sfânt așteptat să se pogoare deplin peste Biserică în ziua Cincizecimii, evocă momentul în care Mântuitorul Hristos, purtând semnele biruitoare ale Răstignirii, transfigurat fiind prin Înviere, intră prin ușile încuiate ale foișorului unde apostolii se tăinuiseră de frica iudeilor. Narațiunea scripturistică, admirabil structurată, ne oferă descrierea acestei revelații aparte. Apostolii, înfricoșați, răscoliți sufletește, poate chiar depresivi, a căror lume se dărâmaseră la propriu și al căror zel misionar avea nevoie să fie potențat, sunt copleșiți de prezența Domnului. Care apare intempestiv. Nu pentru a-i impresiona, ci pentru a le risipi frica și a-i încredința de o strașnică misiune, scrupulos consemnată: ”a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute”.
Totuși, evenimentul este marcat de o mare absență. Nu ni se prezintă cauza. Spre deosebire de ceilalți ucenici, Toma este pe cale. Cine știe ce misiune a avut de săvârșit. Poate că și lui îi era frică. Ori poate nu! Om strașnic și lucid la minte, la vestirea colegilor săi de apostolat, vrea dovezi: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor și nu voi pune degetul meu și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!”. Fusese prea apăsător șocul morții Învățătorului. De aceea, întâlnirea-i cu Domnul devine paradigma tuturor întâlnirilor dintre om și Înviere. Hristos chiar se vădește un Dumnezeu pus la îndemâna omului, pentru ca acesta să capete siguranța Învierii. Arătându-Și rănile prin care a biruit moartea, Mântuitorul nu îi dăriește argumente. Argumentele fuseseră cuvintele Apostolilor-frați. El îi oferă doar fundamentul credinței. Gâtuit, probabil, poate chiar bâlbâindu-se, Toma reușește să dea glas bucuriei și stării de uimire: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Și Domnul fericește: „Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericit este cel care nu a văzut şi a crezut”! Pentru această desfătare, a descoperirii sensului Iubirii adânci, Toma-și pecetluiește trăirile cu jertfa propriei vieți. Devine apostolul parţilor, mezilor, perşilor, hircanienilor şi bactrienilor, popoare ce se aflau pe teritoriul Iranului, Irakului, Afganistanului şi Pakistanului de astăzi (numai în Kerala, Toma botează peste trei mii de suflete, formând astfel prima comunitate creştină din India), aflându-și sfârșitul în anul 72, prin străpungerea cu o suliță. Că doar nu degeaba este pictat în icoana din Densuș cărându-și pielea-n băț la propriu.
Să facem, dar, și din aceste zile trepte către Cer. Curajoși fiind și nădăjduitori în efortul de a ne vindeca necredința și îndoiala prin Înviere, asemeni apostolului Toma. Cu moartea pe moarte călcând!…
Inspector scolar,
pr. prof. dr. Adrian Alexandrescu
