Joi, 7 noiembrie, puteți vedea, de la ora 18.00, în Sala Studio Experiment ”Petru Valter” a Teatrului Municipal ”Bacovia” o nouă reprezentație a spectacolului ”Iulia, biata de ea”, de Gabriel Sandu, o monodramă pusă în scenă de regizoarea Irina Crăiță – Mândră, după un text care a câștigat Premiul de Dramaturgie ”Valentin Nicolau”, la ediția 2018 a Festivalului ”Bacău Fest Monodrame”.
Dar cine este actrița care cântă și dansează hipnotic în decorul conceptual imaginat de scenograful Cristian Marin? Și de ce a acceptat ea provocarea și responsabilitatea de a scoate un spectacol în cinci zile? Bianca Babașa s-a născut în Bacău și se poate spune că ”a crescut” în Teatrul Municipal ”Bacovia”, care îi este aproape încă de pe vremea copilăriei. A absolvit în anul 2018 studiile de licență la UNATC, în specializarea Artele spectacolului – Actorie, unde își urmează acum și studiie de master, sub îndrumarea unor profesori precum Tania Filip, Radu Gabriel, Mihai Gruia Sandu s.a.m.d. În primul an de facultate, a câștigat Premiul pentru Debut în Teatrul Radiofonic, la Festivalul Internațional de Teatru Radiofonic ”Grand Prix Nova”, pentru rolul principal Bianca, din spectacolul ”Pisica verde”, de Elise Wilk, în regia lui Mihnea Chelaru, trofeul fiindu-i înmânat de către Principesa Margareta. Din septembrie 2019, este actor angajat al Teatrului Municipal ”Bacovia” iar ”Iulia, biata de ea” este spectacolul său de debut pe scena băcăuană.
-Cum ești tu în raport cu oamenii din jurul tău? Cum e Bianca Babașa? Cum vede ea oamenii, lumea? Cum te vezi pe tine? Percepția mea este că tu radiezi în jurul tău un tip de căldură interioară…
-…Nu realizez că am o căldură, neapărat, eu cu oamenii din jurul meu de multe ori mă simt străină și mi-e foarte greu să îmi găsesc oamenii… Mi-am dezvoltat un mecanism de a fi drăguță cu toată lumea, pentru că, dacă ar fi să fiu exact așa cu sunt pe interior, cred că aș fi mai dură, pentru că poate am un ideal de caracter, nu-mi plac oamenii fără caracter… Dar când găsesc oameni cu caracter, și oameni muncitori, și oameni frumoși, îi respect și, da, atunci sunt cu totul, și atunci, da, e o căldură naturală pe care o transmit, pentru că mă simt în siguranță și mă simt vie, să zic… Dar sunt destul de anxioasă și mi-e frică de oameni…
-De ce ți-e frică de oameni?
-De ce mi-e frică de oameni?… Mi-e frică de oameni pentru că oamenii… mulți sunt falși sau nu-și dau seama cât de falși sunt… sunt îmbibați de răutate sau… Mi-e frică de oameni pentru că mi-e frică de mine. Și mi-e frică de mine pentru că nu mă cunosc și…
-Și teatrul ce face în ecuația asta?
-Teatrul este un loc în care am libertate și unde nu contează neapărat relațiile, adică în teatru nu mai contează pe cine iubești și pe cine urăști, contează că toți, împreună, iubim teatrul și se anulează judecățile, lucrurile din afară, pentru că toți avem un scop, de a crea o altă viață, de a crede într-o realitate de care toți suntem conștienți. Așa, în viață, fiecare are filmul lui, fiecare are viața lui, și de asta e foarte ușor să ne rănim, dar în teatru toți avem un singur film pe care mergem, și poți să accepți mai ușor relațiile cu oamenii.
-Ce simți față de Iulia, față de personajul pe care îl interpretezi în spectacolul ”Iulia, biata de ea”, dacă e să te raportezi și la ce tocmai ai spus, că oamenii te pot răni, conștient sau fără să realizeze? Ai vrun sentiment față de acest personaj, față de povestea sa, sau pur și simplu ai intrat într-un rol, cu un obiectiv profesional? Ai întâlnit Iulii în viața reală?
-Da, am întâlnit Iulii, dar n-am stat niciodată să le observ, mi s-au părut, nu știu, mi se par persoane foarte sensibile și n-am avut nici măcar curajul să intru în contact, pentru că nu am știut cum să le abordez. Și, acum, când a trebuit să fac ”Iulia…”, m-am gândit mult la persoanele pe care le cunoșteam, și le-am înțeles mult mai bine, și, deși nu sunt lesbiană, deși nu am trăit experiența ei, cred că ne asemănăm destul de mult și cred că toți avem ceva din Iulia, pentru că în multe situații din viață interpretăm foarte mult și ea interpretează foarte mult relațiile cu ceilalți, cu familia iubitei sale Iulia, tocmai pentru că ea are o problemă, și ea nu se simte bine. Adică cred că și-a asumat faptul că e lesbiană, dar nu total, și nu cred că i-a fost ușor, și nu știu exact cum a ajuns să fie lesbiană, asta încă nu mi-am dat seama, nu m-am gândit la asta.
-De ce ai spus ”da” când ai fost invitată în proiectul ”Iulia, biata de ea”, deși a fost foarte din scurt și foarte complicat pentru tine să dai premiera în câteva zile?
-Am zis ”da” pentru că cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat în viață au fost mereu neprevăzute – cum a fost și cu ”Pisica verde” – și au apărut așa dintr-o dată și mi s-au pus în mână și a trebuit să mă descurc cu ele. Și așa a apărut și ”Iulia…”. Când am venit la prima întâlnire în teatru, după angajare, cu toți actorii noi și cu cei vechi, doamna Eliza (Eliza Noemi Judeu, managerul Teatrului Municipal ”Bacovia” n.m.) a distribuit-o pe Iulia, și am simțit așa în mine ”Cine e Iulia, ce e cu ea, ce se întâmplă?”. Dar altcineva primise rolul și am lăsat-o baltă pur și simplu și, apoi, când mi s-a zis mie de Iulia, nu știu, am simțit că trebuie să o iau, și pur și simplu am zis ”da”. Nu știu, uneori reacționez fără să mă gândesc (râde, n.m.). Pur și simplu am zis ”da”, pentru că mi-a dat un soi de adrenalină și de curaj.
-A fost dificil pentru tine să faci acest rol?
-A fost dificil, și încă este, pentru că încă vreau să mai lucrez și să-l mai finisez, ca să zic așa, dar mi-a plăcut foarte mult tocmai pentru că Iulia oscilează între gândurile ei, între ce se întâmplă în exteriorul ei, între sentimentele ei, trece de la o extremă la alta, și mie personal asta îmi place foarte mult, pentru că atunci când îmi iese îmi dă un soi de curaj și un soi de încredere de a mă duce și mai mult, și mai mult, și mai mult. Nu-mi plac personajele care nu au profunzime sau o problemă mare sau ceva, pentru că îmi place să mă confund cu personajul și să trec eu prin niște lucruri din interiorul meu, asta mă ajută foarte mult pe mine, mă eliberează, e o ca terapie.
-Cum te definești ca actriță? Ce-ți place și ce nu-ți place pe scenă?
-Sunt o persoană ambițioasă, cred că asta e cea mai frumoasă calitate, că sunt ambițioasă și că, uneori, în anumite momente, simt că tot corpul meu se conectează și toate celulele mele se unesc și sunt încărcată de iubire, și atunci mi se pare că sunt talentată. Dar sunt mici momentele acestea (râde, n.m.). Dar fac lucrurile din ambiție, vreau să lupt, cred că așa te cunoști, luptând și căutând. Ce ți se zice că nu poți să faci să lupți să împlinești, și să treci peste fiecare obstacol. Vreau să găsesc – deși încă nu pot să mă pronunț așa, dar undeva în interiorul meu vreau să găsesc lucruri pe care nu o să pot să le depășesc, pentru că știu că pot să depășesc multe. Da, vreau să-mi aflu limitele, pentru că atunci când îmi caut limitele, de fapt mă construiesc. Și mă cunosc, mă dezvolt, mă schimb. Și, de fapt, mă curăț. Pentru că mie mi se pare că, cum treci prin experiențe, și prin tot felul de încercări, da, capeți și noi aptitudini, dar mie mi se pare că lucrurile devin mai ușoare, ceea ce înseamnă nu că am învățat ceva, ci că acele lucruri erau în mine și eu m-am curățat de niște lucruri care nu mă lăsau s-o fac. De când am intrat la facultate, simt că nu e ca și cum am învățat lucruri noi, ci m-am curățat pe mine de anumite lucruri, și mi-am sculptat ființa spre a face teatru.
-”Iulia…” e prima ta monodramă. Cum e pentru tine experiența de a fi singur pe scenă, în fața publicului, cu întreaga responsabilitate pe umerii tăi ca un spectacol s-ajungă la oameni cât mai bine?
-E un pariu cu mine. Dar e foarte frumos, că dacă ai greșit știi exact că e vina ta, iar dacă-ți iese sau e bine simți că oamenii chiar te-aplaudă chiar pe tine și îți mulțumesc pentru schimbul ăsta de energie, știi atunci că momentul acela e al tău, îl meriți, și asta face ca de la spectacol, la spectacol, să te dăruiești și mai mult. Am mai mers la spectacole și nu știam de ce nu-mi plac, că parcă nici regia nu era așa bună, parcă nici toți actorii nu erau la același nivel, și nu știi exact a cui e vina și de ce nu e spectacolul ăla complet unitar, pentru că nu poți ști ce n-a mers, cine sau ce nu s-a-nțeles, dar aici, în recital, sunt eu cu ei. E și mai dur, pentru că trebuie să te mobilizezi într-un anumit fel și să ai energie să dai la toată lumea. Și plus că textul are niște raportări directe la public, și de la spectacol, la spectacol, când am replici directe spre spectatori, se-ntâmplă acolo niște reacții, unii oameni o iau personal, de fapt toți o iau personal, și e acolo un schimb viu între mine și ei și eu trebuie să trec peste treaba asta, trebuie să trec peste cum a luat replica, cum a reacționat, pentru că eu știu ce am de făcut dar în timp ce eu îmi fac treaba omul poate să reacționeze diferit, pare că se supără sau pare că râde sau pare că nu mă crede sau pare că nu-i pasă sau că ar putea să se ridice și să plece din sală, și eu în timp ce văd asta trebuie să-mi continui totuși treaba. Și… e greu (zâmbește, n.m.).
-Ce este esențial pentru tine ca actriță ca relația profesională cu un regizor să funcționeze?
-E o chimie pe care n-ai cum s-o explici. Dar totuși ai cum s-o controlezi și s-o creezi, pentru că poate nu-ți place omul ăla dar totuși suntem profesioniști și trebuie să ne găsim căile de-a comunica cu oricine și trebuie să-ți găsești chimia aceea. Dar se întâmplă să te întâlnești cu oameni care pur și simplu se uită la tine și știi exact ce vor. Dar se întâmplă și să fie mai greu, mai complicat.
-Dar dacă vorbim de nevoi ale artistului în relația cu regizorul, tu ai nevoie ca regizorul să fie într-un fel anume sau mergi pur și simplu în ritmul relației și scopul tău e să funcționeze oricum.
-Am avut proiecte, exerciții, la școală, în care pur și simplu din iubire față de omul ăla, din respect și din fascinație, pur și simplu înțelegeam și făceam toate nebuniile, fără să mă gândesc dacă e bine, cum o să mă vadă pe mine lumea; pur și simplu făceam asta, pentru că se stabilea o relație, și omul ăla credea atât de mult în treaba asta, încât nu aveam când să-mi pun întrebări dacă e ok, nu-i ok. La ”Iulia…” a fost un pic mai greu, pentru că era un rol în care am intrat rapid, și pe care nu-l cunoșteam, și aici poate am simțit un pic nevoia să mi se explice. Dar nu cred că am nevoie ca un regizor să-mi spună exact ce trebuie să fac pe scenă, câți pași să fac, unde să mă duc, ci să-mi explice interiorul și umanul personajului. Cred că asta e în toate. Și, da, dacă ai chimie cu omul ăla, poate că receptezi mult mai ușor umanul personajului, pentru că… înțelegi prin el, reflectă, dar dacă nu, dacă e pur și simplu un proiect în care ești distribuit, și trebuie să faci lucrul ăla, da, cred că e nevoie de explicații.
-Cum ai relaționat cu regizoarea Irina Crăiță – Mândră, în proiectul ”Iulia, biata de ea”? Ce fel de regizor este, în opinia ta?
-Noi ne-am înțeles foarte bine. N-am avut când să ne descoperim ca persoane, fiind atât de puține zile până când a trebuit să scoatem premiera. Dar este un regizor care-ți oferă libertate, care te lasă să descoperi și te lasă să vii și cu propuneri. De exemplu eu am vrut să cânt, și m-a lăsat să cânt. Eu am intrat în spectacolul acesta când decorul era deja pus și costumul era deja ales. Și când am văzut globul ăla, am întrebat ce-i cu el, iar Cristi (scenograful Cristian Marin, n.m.) mi-a zis viziunea lui scenografică, și spunea că el ar fi vrut să se cânte la un moment dat, și am zis atunci ”A, super, cântăm!”. Iar Irina mi-a zis “Ok, dacă până mâine vii cu o piesă care s-ar putea potrivi, o să te las să cânți”. Am venit cu ”E-adevărat iubirea mea”, și-am fost foarte încântați toți trei – pentru că spectacolul ăsta e făcut de toți trei, noi trei am stat la repetiții, am căutat să găsim împreună cele mai bune căi de expresie. Și asta apreciez foarte mult la Irina, că a fost deschisă și că am fost alături una de alta, știind că, fie că ne iese sau nu ne iese, în cinci zile trebuie să scoatem spectacolul. Probabil că atunci când ai mult timp, în teatru, apar tot felul de conflicte, de păreri diferite, dar acum a trebuit să ne cunoaștem rapid și să ne acceptăm, să acceptăm fiecare propunere. Și la fel și cu dansul de la sfârșit, pur și simplu, au venit lucrurile spontan și Irina a fost deschisă.
-Este important pentru tine să rezonezi cu personajul? Trebuie să ți se potrivească? Sau ești genul de actor care face diferența între job și propriile opinii și principii și intră ușor în orice rol? Simți nevoia să fii de acord cu personajele tale?
-Nu, nu trebuie să fiu de acord cu personajele. Ideea este că trebuie să-l înțeleg din punct de vedere uman. De asta și la ”Iulia…” mă gândeam ”Dar oare cum o să perceapă publicul, că sunt foarte agresivă, cum o să mă-nțeleagă?”. Și-am încercat să-mi găsesc momentele în care pot să m-apropii de public, că mi se părea că pot să fiu foarte antipatică, fiind destul de agresivă, pentru că, nah, ăsta e textul, asta e povestea, și mi-am căutat momentele în care publicul să empatizeze cu mine și să mă-nțeleagă, dar asta pentru c-am înțeles uman, mi-am găsit locurile unde aș putea să fiu aproape de public.
-Dacă este să te referi strict la text, cum ți s-a părut ca material pentru acest recital? Cum l-ai perceput?
-Primul monolog, cu mama, mi s-a părut foarte puternic și mă emoționează de fiecare dată, e foarte, foarte puernic. Dar textul e format din rupturi, și în primă fază mi-a fost greu să descifrez, să-mi dau seama ce aude în capul ei, ce aude din afară… Da, mi s-a părut greu textul, deși foarte ofertant pentru actor, foarte ofertant de jucat.
-Ce simți ca actor debutant, față de tine, de colegi, față de acest teatru și de publicul său?
-Este un sentiment foarte plăcut, mă face să mă simt bine pentru că știu că în sfârșit am ceva al meu, în sfărșit am o carte de muncă, am un loc al meu, și iubesc Teatrul ”Bacovia” pentru lucrul acesta, și pentru că vin la teatrul ăsta de când eram mai mică, este locul meu, am trăit aici de când mă știu, mă simt relaxată, m-apropii mult mai ușor de oameni. Sunt foarte diferită de cum sunt la București, acolo sunt foarte anxioasă, foarte stânjenită, pentru că, așa cum am mai zis, oamenii sunt răi și falși și superiori, deși în esență îi văd… Aici oamenii sunt mult mai cinstiți.
-Dacă e să răspunzi onest, de ce ai lăsat Bucureștiul, locul în care ai debutat profesional și unde ai avut proecte premiate, pentru Bacău?
-Sunt mai multe motive, unele personale și unele profesionale. Cele profesionale sunt că vreau să mă dezvolt și vreau să muncesc și nu vreau să mai stau la București să aștept o chestie mică, ci am vrut să-mi încerc norocul, să intru într-un teatru, asta e ce am nevoie. Am nevoie de asta și pentru a mă raporta altfel la mine, pentru că oamenii se raportează altfel la mine, și îmi cer altfel lucruri, nu ai am statutul de student, și asta m-a ajutat și când m-am reîntors la școală, să abordez lucrul în mod diferit. Motivul personal e că de patru ani de zile nu mai stăteam cu tata, fiind la București, și mi-am dorit foarte mult să îmi reînoiesc relația cu familia mea, cu tata, cu mama, și cu fratele meu, că are Bac-ul acum, și vreau să-mi petrec timp cu el.
Interviu realizat de Laura Huiban
Foto credits: Chromatique
