Când eram copil, ajungeam să mă plictisesc de vacanţa mare şi aşteptam, cu un anumit freamăt al dorinţei de a descoperi ceva nou, să înceapă şcoala. Eram nerăbdătoare să-mi revăd colegi, să ne povestim pe unde-am fost, ce-am făcut, şi să vă teancul de cărţi de pe pupitru, să le răsfoiesc, având în nări şi acum, când retrăiesc, în imaginație, acele clipe, mirosul proaspăt de cerneală tipografică. Prima zi de şcoală era o sărbătoare pentru care mă pregăteam sufleteşte, ca s-o trăiesc din plin, să mă bucur de ea. Mă duceam la școală mereu cu plăcere, iar în liceu au fost anii mei romantici. Am citit mult, lecturi libere, pe lângă cele din programă, făceam schimb de cărți cu Natașa, colega mea de bancă, și pe unele le răsfoiam, pe sub bancă, îmi amintesc acum, zâmbind în sinea mea, de „Pânza de paianjen”, de „Elevul Dima dintr-a șaptea”, dar eram la zi și cu noile apariții din literatura contemporană, de „Prins” al lui Petru Popescu, care făcuse senzație, la acea oră. Și ne aventuram și-n lecturi mai dificile (în acei ani am descoperit și am citit, cu lăcomie, mulți „grei” ai literaturii universale), comentând pe Cesare Pavese cu a lui „Meserie de a trăi”. Tempi passati!
Acum, începutul de şcoală vine cu nelinişte, cu îngrijorări, cu efortul unor mari cheltuieli pentru părinţi, cu teamă pentru elevi, care nu ştiu niciodată ce schimbări abrupte îi mai aşteaptă într-un sistem bramburit de atâtea ori. Și cu foarte multe discursuri pe un ton festivist. Deși lucrurile nu stau deloc bine în sistemul nostru de învățământ. E foarte puțin loc pentru găsirea de noi metode şi mijloace de a face studiul plăcut copiilor. Oricum, în învăţământul românesc se vorbeşte mult despre reformă, dar e pură vorbărie, pentru că nu se face mai nimic la modul concret. Doar nişte cârpeli, pe ici, pe colo, și acelea neinspirate, schimbări de formă şi nu de fond. Cea mai importantă schimbare ar fi cea care ar pune accentul pe creativitate. Asta pentru a-i deprinde pe copii să gândească liber şi să se adapteze rapid la mulţimea de schimbări din lumea contemporană, unele năvălind peste noi cu o viteză ameţitoare. Ca ei să poată ţine pasul cu acestea, înseamnă să aibă o minte mobilă, să găsească soluţii la problemele ivite, să improvizeze chiar, acolo unde este cazul, sub imperativul urgenţei. În situaţii nou create este puţin probabil să te ajute acele cunoştinţe cu răspunsuri de-a gata din programele şcolare supraîncărcate cu lucruri depăşite, perfect inutile. De aceea, nimic nu este mai important decât să încurajezi la copii elementul de creativitate, „cel mai mare dar al inteligenţei umane”, incluzând şi sentimentele, intuiţia, imaginaţia. Aşa cum, la fel de important este să-i înveţi pe copii să comunice, prin joc şi alte modalităţi atractive, să-i deprinzi să asculte atent, să se exprime clar, îngrijit, să fie toleranţi şi să colaboreze între ei, să se ajute, să fie deschişi şi prietenoşi. Să-i familiarizeze cu noţiunea de voluntariat şi cu necesitatea acestuia, să-i motiveze ca să ştie cât mai multe lucruri, să aibă curiozitate epistemică şi să se poarte mai bine în societate, să fie de folos comunității în care trăiesc. Să fie empatici.
Mi se pare că, lucrul cel mai important pentru profesori (care nu sunt activiști, „agenți ai schimbării”, după noul limbaj de lemn, ci pedagogi) ar fi să cultive umanitatea din învățăceii lor. S-o dezvolte, s-o crească, s-o îmbogățească. Sigur că este nevoie de cunoașterea noilor tehnologii într-o lume din ce în ce mai digitalizată, dar nimic nu trebuie să fie deasupra imperativului dezvoltării potențialului uman, descătușării puterilor creatoare ale omului, ca ființă gânditoare.
Carmen MIHALACHE
