Doamne, ce coșmar! Am visat că în România era președinte unul Klauss, care se dădea rudă de sânge albastru cu Santa Klaus, cel responsabil de cadouri. Omul stătea neclintit în poartă la Cotroceni, ca ăia care-l tot așteptau pe Godot, sperând ca Angel radios-von Merkel, sufletul vieții sale, să vină cu poala de euro, ca dar pentru români; visa machiavelic la un Crăciun cotidian pentru noi.
În rest, nu făcea nimic. Dar radioasa cu poalele promițătoare întru fericirea noastră nu mai venea… Mai erau prin preajmă niște stresați evadați dintr-o cutie cu maimuțici. Către unul, Klauss striga când câț, când pis, iar pe celălalt îl tot ademenea, ca pe un Dionysos ratat, cu o mandolină dezacordată. Veselă, o țurcană ralukă bâiguia dement, ca un analfabet suspect de vesel, pe teme ale trudei noastre sisifice. Ceilalți din ciurda victoriană exersau temenele klaussiene, de roboței ruginiți, în așteptarea casării.
Am distins, tot prin preajmă klaussiană, și niște jalnice voci cârtitoare. O voce care-și zicea Cio La Ku, scâncea, în numele unei Opoziții de trei parale, pe-o arie de sudalme prăfuite. Un apărător al plagiatorilor, Pon Ta, un fan de Golden Blitz și-un teledrumist reșapat cu zăbrele, încropitori de partide-fantomă, hăhăiau democratic, sprijinindu-se de un tomberon politic poleit cu aur din care o zbughiseră caratele.
Vopsiți într-un galben strident, niște sindicaliști moțăiau cu pancarte (,,Viață, acum!”) scrise pe vremea când Ion Iliescu se ospăta cu trufanda ecologică de pui de dinozaur. Bocitoarele de serviciu – Educația, Sănătatea, Cultura, Calitatea Vieții, Cinstea, Demnitatea și Democrația – rămase și fără lacrimi, mimau jalea cu batistuța la cearcăne programate la chirurgul estetician. Cu naturelul său simțitor, Klauss promitea viață de viață, implorând caragialesc: ,,Angel radios, sufletul vieții mele, când mă fericești cu abundența poalei tale!? Sunt nebun de amor; da, fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat”… Dar, ca și Godot, Angel radios nu va veni niciodată.
