Un cunoscut profesor și dirijor băcăuan, Gheorghe Gozar, după atâția ani de experiență, constată că muzica este de fapt matematică. Se supune și legilor fizicii, pentru a putea crea 0 armonie, pe mai multe tonuri, într-un ansamblu coral. „Vocea umană este cel mai dificil instrument. Nu poate fi acordat!”
De ce fugi, nu scapi!
La mine, zicala se verifică. Ideea de a scrie în paginile cotidianului Deșteptarea despre corurile care au funcționat în Bacău, de-a lungul timpului, a venit de la cunoscutul ziarist Eugen Verman. „Băi tipule! Majoritatea care am fost la școală am cântat într-un cor. Și ce coruri au fost! E un subiect interesant! Ce zici?” Cam așa am fost abordat.
Urechea muzicală
Experiența mea despre cor nu este una tocmai… fericită. Noțiunile despre muzică aveau să-mi fie predate abia din clasa a IV-a. Cine se putea pricepe mai bine la asta dacă nu… soția preotului. O doamnă foarte respectată, pentru că toate babele îi spuneau „coana preoteasă”. De la ea am învățat să cântăm în cor, toată clasa, gama muzicală, neînțelegând totuși de ce notele muzicale trebuie să se cațere și să coboare pe liniuțe. Graurii se înșiruiau toți pe același fir de telegraf. Cel mai greu a fost cu Cheia sol.
Ne punea pe toți să repetăm, cu degetul în aer, cum se face. Priveam la ea cum arată, desenată pe tablă. Eu o făceam… pe dos, cu multe alte înflorituri. Nu pricepeam de ce îi spunea Cheia sol? De ce să stea în aer? Știam că cheia o punea bunica sub preș, după ce încuia ușa, iar solul e… pământ. Mai ales când îmi cânta vântul pe la urechi primăvara, zgăibărat în vârful salcâmilor de la lizieră, după ouăle din cuiburile de ciori. Le dădeam drumul de sus.
Mai mult de jumătate dintre ele pocneau de pământ, pentru că verișorul mai mic nu reușea să le prindă în bască. Erau menite a fi puse la „presat” de colegele pârâcioase, taman când se așezau în bancă. Cum tot băteam aerul cu degetul, am fost scos la tablă. O desenam tot cu… floricele. Fiind răbdătoare din fire, coana preoteasă mi-a cârpit o palmă, de mi-a țiuit urechea muzicală. N-am mai așteptat-o pe a doua. A ieșit cheia sol la fix. Nu știu cum s-a făcut, peste o săptămână venea Paștele. Părintele a intrat pe poarta larg deschisă, să ne stropească cu aghiazmă și să ne ierte de păcate. Ca din senin, câinele meu Haiduc, pe care-l înhămam iarna la sanie – abia citisem despre cucerirea Polului Nord de către Amundsen – face dup-dup, ham-ham! Mama știa că l-a legat bine lângă poiata din spatele casei. Până să se dumirească, anteriul părintelui era deja găurit.
Să mă ierte pentru spaima trasă că a fost un om cu suflet bun. Nu mâncasem usturoi în ziua aceea. Mama a verificat cureau cu care era legat haiducul meu de gât și a observat cum catarama slăbise cu două găuri. Coana preoteasă a bănuit și ea ceva necurat, că vestea s-a dus. Drept pedeapsă, cu toată vocea mea pițigăiată, m-a pus în corul școlii. Între fete și puținii băieți talențati, fii ai lăutarilor din Pădureni. Și să tot stai la repetiții după ore, când gașca mea juca fotbal, bâza sau lapte gros. Nici în armată n-am scăpat de cor.
Ce șanse erau ca, din tot Regimentul de Gardă, alcătuit din trei batalioane, fiecare cu câte trei companii, care la rândul lor aveau trei plutoane, taman cel în care eram eu să fie ales, după ce depusesem jurământul în 1978, să cânte în noaptea de Revelion la Televiziunea Română? Dăi și acolo cu repetiții. Mircea Albulescu citea versurile de pe o coală mare de hârtie, nu se inventase prompterul. Marius Țeicu și Olimpia Panciu mimau melodia deja înregistrată, la fel ca și Corul Madigral așezat mai în față. Noi, grupul de ostași îmbrăcați în ținuta de ceremonie, în fundal, încadrând stema țării, deschideam gura fără să scoatem un sunet. Așa corist mai zic și eu! Am fost și plătit. Ce fain a ieșit! M-am văzut la televizor, înainte de cuvântarea „tovarășului”.
Cu „Ana Lugojana” în gând
Ziaristul Eugen Verman are o explicație, mult mai profundă, despre mișcarea corală și impactul ei asupra vieții unei comunițăți. A cântat de mic la școală, dar și în corul bisericii. Mai cântă și acum, atras de atmosfera care se creează acolo, de acea comuniune sufletească, solemnă, dar înălțătoare: „Corul școlii, pentru mine, e o noțiune care mă umple de nostalgie. Mă și văd cu aproape șase decenii în urmă, elev printr-a IV-a, mic, desculț, flămând, cum era în vremea aceea, după război. Dar plin de bucuria de a cânta în corul școlii mele dragi. Parcă mă aud, cu glasul copilului de altădată, cântând «Ciobănașului îi place/Sus la munte la izvor!», dar și alte cântece: «Pe lângă plopii fără soț» sau «Pe-al nostru steag e scris Unire».
Pentru a ajunge în corul școlii, profesorul de muzică ne punea să cântăm ce știm noi, iar eu am cântat atunci un cântec, învățat de la bunica Eufrosina Pătrașcu, născută în 1866. Un cântec care era la modă, «Peneș curcanul». Nu era serbare, moment istoric din viața țării noastre, la care să nu fie prezent corul școlii, în care eram cam treizeci de copii. Am cântat apoi și în corul Liceului «Petru Rareș» din Piatra Neamț. Mai târziu am cântat și în corul Școlii de ziaristică de la București. Asta în anii 1960 -1962, sub conducerea maestrului Filaret Barbu, autorul «Plutașilor de pe Bistrița» și «Ana Lugojana”.
Au trecut atâția ani de atunci și am înțeles că, în școală, corul este un mod necesar și atractiv de educație. Așa am aflat cine au fost marii noștri oameni de cultură, înainte de a învăța despre ei la școală. Acum am început să ne ferim de această noțiune. Globalizarea este de fapt lovitura dată identităților naționale. Vorbim tot mai puțin de patriotism, despre dragostea de țară. Țara este eternă! Este leagănul care ne-a dat.
De aceea corul școlar a fost și rămâne, aș spune eu, un mijloc de educație. Educația înseamnă pregătire. Sunt filozofi care definesc omul = educație. Omul fără educație este un animal vorbitor! Schopenhauer, în tratatul lui de estetică, pune muzica pe primul loc, pentru că este înțeleasă de toată lumea. Ea creează acele sentimente care vibrează în om, merg direct la inimă, îți înfrumusețează viața și te formează pentru mai târziu. Kant spunea că un popor fără educație este ușor de stăpânit. Nu știu ce se mai întâmplă acum în școli. Dacă mai există acei oameni care făceau altădată apostolat? E păcat ca această tradiție să dispară.”
Frumoase gândurile rostite de scriitorul Eugen Verman, încărcate și de acel sentiment de nostalgie. La întrebările legate de viitorul ansamblurilor corale, ne va răspunde în numărul viitor un specialist. Renumitul profesor și dirijor, Gheorghe Gozar.
