N-am să spun nimic despre rateul înregistrat zilele trecute în chestiunea Schengen, întrucât am mai făcut-o cumva, cu luni în urmă, într-o cugetare numită „Milogii”. Și-apoi, cred că au tot făcut-o alții, zilele astea, mult mai bine decât mine. E drept că mi-e și silă de subiect, dar mai ales de sclavii din Alpi ai rușilor, rezemați pe umerii nemților, acea matrioșka jenantă a lui Putin, întărită, parțial, în ultimii 30 de ani, din economia noastră. Așadar, voi rămâne cu gândurile și îngrijorările mele aici, în România, unde mi-e mult mai drag să exist și să cuget.
Îngrijorările sunt date de starea națiunii din ce în ce mai slăbite, mai sărace și mai neputincioase în fața tăvălugului de nenorociri care s-au abătut peste ea. Probabil că mulți nu-și dau seama, dar există o pătură a societății care privește cu spaimă spre ziua de mâine, dorindu-și cu disperare să o mai apuce. Și nu mă refer la familia cu mulți copii nefiresc de pretențioși dintr-un cartier mărginaș (găsită colcăind de libărci sau de insecte din ordinul Siphonaptera), la care, deunăzi, fata mea a fost, împreună cu o prietenă, să doneze jucării, haine și alte trebuințe.
Nici la cuplul de boschetari care s-a aciuat într-unul dintre garajele dezafectate de proprietari, înainte să vină oamenii primarului Viziteu să le dărâme. Socot că cei evocați mai sus au ajuns la sărăcie „grație” comodității accentuate (a se citi lenevie), a indiferenței față de sine și de locul în care trăiesc, dar și a altor atitudini aberante. Altfel, ar fi avut o mătură să perie mizeria din casă și o mână de var să acopere pereții, dezinfectându-i, sau ar fi acceptat să locuiască într-un adăpost al primăriei. Nu-i judec, fac doar o constatare.
În fine, mă îngrijorez alături de familiile cu adevărat sărace care, deși n-au de niciunele, n-așteaptă „pomeni” de la nimeni, trăind din pensii mizerabile sau din venituri plătite la negru de patronii zgârciți, arghirofili și fără inimă. Dar și la concetățenii mei ale căror venituri au fost și sunt, în continuare, suspuse unor presiuni uriașe venite de la piață și… de la viață.
Câți dintre dumneavoastră au fost, recent, în magazine și, la casa de marcat, au constatat că în coș e … mai nimic, dar casiera îți cere să achiți suta de lei? Or, dacă la o cumpărătură, îți s-ar din buzunar atâția gologani, ce să mai zic de restul de 29 de zile care rămân până la următoarea pensie sau a salariului salvator.
Timp în care musai trebuie să trăiești, măcar să îți achiți facturile, altfel rămâi în beznă și în frig, taman ca boschetarii din garajele lui Viziteu. Pentru toți, cele 30 de zile însumează cheltuieli care, în mod cert, depășesc veniturile proprii. Și-atunci, ești nevoit să tai din toate, câte puțin.
Nu mai mănânci din-alea, nu mai bei din celelalte, nu mai faci nimic din ceea ce, probabil, ți-ar fi plăcut, dac-ai fi avut mălai, firește. Nici post nu-ți mai permiți să ții, zic cei mai mulți, toate prețurile ducându-se nesimțit de sus, c-o fi legume și fructe ori semnițe și ciuperci.
Despre porc, ce să mai zicem? Să fie sănătos acolo, în poiata lui din Ungaria, Polonia sau Spania, căci, oricum, ai noștri mai mult nu sunt decât sunt, stafia pestei înfundându-i în gropile comune ale veterinarilor. Rămânem noi, cu-ai noștri demagogi, să navigăm pe corabia blestemată, în auteritatea impusă de vremuri, sperând că, odată și odată, vom acosta la țărmul făgăduinței.
