Anul acesta vor vedea pentru prima data zapada. Se vor bucura de traditiile de iarna. Acum au descoperit papusile, masinutele, jucariile de plus. Si cozonacul, sarmalele sau mamaliga. Luiza, Takaieddine si Adem. 11 ani, 8 ani si 2 ani. Trei frati, acelasi destin. Trei copii care s-au nascut, au trait si au crescut pe un alt continent. Pe cel african, intr-un mediu dur, sec si neinteles. Din Algeria au ajuns in Bacau, orasul natal al mamei, Mona Carolina.
Au copilarit pe doua continente. Mai intâi pe cel african, acum pe cel european. Desi sunt pe jumatate români, abia cum cunosc tainele acestei limbi, cu mult diferita de cea araba. Frumosi, cu un zâmbet strengar, cu un ten usor creol si ochi mari, negri, Luiza si Takaieddine ne-au intâmpinat cuminiti, prietenosi din sala de clasa a Scolii “Octavian Voicu”. “Atât Take, cum ii spunem noi, cât si Luiza, au statut de audient. Doar asista la ore, nu li se pun inca note, pâna li se aproba dosarele de echivalare. S-au integrat foarte bine, se inteleg bine cu elevii. E bine ca stiu limba româna si asta datorita mamei, fosta eleva la aceeasi scoala. E frumos. Un schimb de generatii”, a precizat prof. Ionel Tarasa, directorul adjunct. Au fost inscrisi in acest an, dupa ce mama lor, Mona Carolina (32 de ani) a decis ca viata ei si, mai ales, a copiilor ei este acasa. In România, in Bacau.
A venit in Bacau, pentru copiii ei
Tunsa scurt, vesela si foarte vorbareata, Mona ni-l prezinta si pe cel de-al treilea “puiut”. Pe Adem. De nici 2 ani, care isi ascunde fata de ingeras cu ochi migdalati intr-o caciulita maron. “Ei sunt cei pentru care traiesc acum. Pentru ei am venit acasa. Nu m-am acomodat cu viata de acolo. In timp, am observat ca nu pot sa-mi ajut copiii la scoala, limba nu o stiam foarte bine, nu puteam sa ies din casa. Imi doresc o viata mai buna pentru ei. Nu vreau sa treaca prin ce am trecut eu”, isi incepe povestea tânara mama. Si-a cunoscut sotul, la granita dintre Germania si Elvetia.
La 19 ani a plecat de acasa
La 19 ani pleca din Bacau. Avea o oferta de “au pair” in Germania. S-a dus sa ingrijeasca doi batrâni. A stat un an acolo si pentru ca s-a ivit o noua sansa in Italia, la un unchi de-al ei, s-a decis sa plece in Cizma. A urcat in autocar, dar s-a trezit aruncata in mijlocul câmpului la granita dintre Germania si Elvetia, pentru ca avea doar o prelungire de viza Schengen. Acolo l-a cunoscut pe Fakhreddine. Acum sotul ei. “Si el fusese dat jos din autorcar pentru probleme de acte. Eram doi tineri straini, pe tarâm strain, in pustietate. Am intrat in vorba si … asa a inceput totul”, spune Mona Carolina. Au ajuns impreuna in Italia, dar drumurile s-au despartit. Ea a incercat sa se angajeze, el si-a continuat afacerile pe care le derula in mai multe state europene. Dupa nici doua luni s-au reintâlnit si au ramas impreuna. S-au casatorit si imediat a venit pe lume Luiza. Era anul 2001. Au stat 7 ani in Italia, dupa care au decis sa se stabileasca acasa la Fakhreddine. La Fakhreddine Derrouiche, in Algeria, in orasul Oum – El – Bouaghi.
O alta lume …
Aici a gasit o alta lume. Alte concepte, alte reguli, o alta viata. A stat un an la socri, apoi s-au mutat in casa lor. Luiza a fost inscrisa la scoala din cartier, zilele treceau, dar Mona Carolina se stingea. Nu mai avea voie sa iasa din casa neinsotita, nici macar la cumparaturi, nu avea voie sa lucreze, nu avea unde sa studieze. “Aveam si luni intregi in care nu ieseam din casa. Nu pentru ca nu-mi doream, ci pentru ca nu aveam voie. Si atunci când ieseam cu sotul meu trebuia sa port capul acoperit, haine largi si lungi”, continua femeia. Intre timp s-a nascut si al doilea copil, Takaieddine. Acum 8 ani, iar in urma cu 2 ani si Adem. “Este foarte greu acolo, mai ales pentru o femeie, cu atât mai mult straina. Mereu esti in centrul atentiei. Nici la cumparaturi nu aveam voie sa ies. Barbatul imi facea piata”. Insa cel mai mult a suferit din cauza ca nu a putut sa-si ajute deloc copiii. Programul de scoala era foarte incarcat, de dimineata pâna dupa orele 16.00. Invatau in dialect, ea nu putea sa-i ajute la teme, tatal nu era disponibil, fiind plecat zi lumina la munca pentru a putea sa-si intretina familia. “Sistemul de invatamânt e la fel de dur ca si viata acolo. Se invata in limba araba, dar se vorbeste in dialect. Pentru mine era foarte greu. Copiii nu stiau nici sa se joace. Singurele lor ocupatii erau aruncatul pietrelor si luptele cu bete. Acolo nu sunt locuri de joaca, parcuri, mall-uri pentru copii. E diferit fata de ce e aici”. Asa ca in aceasta vara a decis ca vrea sa revina in România, acasa. Nu a fugit de foamete, nici de razboi. A fugit de lumea araba. In care ea nu a putut sa se adapteze. “Am vrut altceva pentru copiii mei. Am vrut sa aiba si ei copilarie, prieteni, posibilitatea de a socializa, de a se bucura de viata. Lucruri absolut normale, pe care acolo nu le gasesti din pacate”, a adaugat.
Batuti la palma cu furtunul
In luna iulie ateriza din nou pe tarâm românesc. A ales Bacaul, orasul natal, casa de pe strada Bicaz, in care s-a nascut, a crescut si a copilarit, iar pentru copiii ei, Scoala “Octavian Voicu” in care a invatat si ea. Trei luni a vorbit cu Luiza si Takaieddine numai in limba româna. “I-am pregatit pentru scoala. Nu-mi doream sa ajunga acolo si sa nu poata comunica, sa nu poata fi intelesi de colegii lor. In Algeria nu aveam cum sa-i invat pentru ca ei deja stiau o limba pe care eu nici nu o intelegeam. Singura mea legatura cu limba româna a fost mama, cu care vorbeam saptamânal la telefon”, explica mama. Luiza e acum in clasa a V-a B, iar Takaieddine in a II-a B, la profesorul invatator Coca Dumitrascu. Fetita vorbeste bine limba româna, iar Take, mai are inca de invatat.
“Imi plac colegii. Aicea e mai bine decât acolo. Acolo ne bateau cu furtunul la mâna. Nu mai vreau in Algeria. Doar in vacanta”, ne-a spus sincer baiatul, in raspunsuri scurte si usor nesigure. A povestit colegilor si invatatoarei cum era la scoala in Algeria. Cum nu avea voie sa iasa din clasa, cum erau batuti zilnic daca unul dintre ei gresea cu ceva sau nu-si facea temele, cum nu avea voie sa se joace cu fetele, cum mai si tani nu aveau voie sa intervina in educatia lor. “Asta m-a durut cel mai mult. Ca nu puteam sa-i ajut. A incercat sa intervina si sotul meu, ca nu mi se parea normal sa fie batuti, dar asa era acolo. Daca un copil gresea, erau batuti toti. Eu nu aveam voie sa ies din casa. Take s-a lovit intr-o zi la cap, a fost dus la spital, cusut, bandajat si apoi mi l-au adus asa acasa. Nici macar nu m-au anuntat. Nu asta imi doream pentru ei”, mai spune mama.
Take vorbeste mai greu, Luiza scrie mai greu
Pe Luiza am gasit-o in pauza mare, alaturi de colege. Isteata, indrazneata, stergea tabla pe care chiar ea scrise la ora de Franceza. “Nu e greu. Chiar daca e un alt sistem de invatamânt, mult diferit de ce a fost in Algeria. Acolo faceam Araba, Matematica, Tehnologie. Nu aveam voie sa ne jucam intre noi. E mult mai frumos aici. Nu aveam uniforme. Dar profesorii erau foarte reci. Si primeam pedepse mari. Nu mi-a placut acolo. Doar ca mi-e dor de tati”, ne-a marturisit sincer. Nu se simte o straina printre colegi. Mai ales ca ea are si prenume … românesc. Spre deosebire de Take, care deja a inceput sa uite sa scrie in araba, ea inca se mai chinuie sa invete limba româna. “Take o vorbeste mai greu, eu o scriu mai greu. Dar ne ajuta mami”, imi explica. “S-a integrat foarte bine in colectiv. Si colegele ei au acceptat-o si o ajuta foarte mult in dialogul permanent pentru insusirea limbii române cât mai repede. O tratam insa diferentiat, nu ii cerem notiuni mai complicate, dar participa si la activitatile extracurriculare. A fost in excursie in judetul Neamt cu noi, saptamâna trecuta. Eu ii sunt si profesor de Limba româna. Lucrez la clasa altfel. Urmaresc modul ei de exprimare, lexicul, ulterior voi merge spre morfologie si sintaxa, insistam si pe lectura suplimentara. In timp se vor reduce diferentele dintre ea si restul elevilor”, ne-a declarat prof. Stefan Dinca, dirigintele clasei.
Familie unita
Acum familia Derrouiche s-a reunit. La sfârsitul saptamânii trecute, Fakhreddine Derrouiche a venit si el in Bacau. Deocamdata intr-o vizita de câteva zile. Dar de Craciun, va veni definitiv. Atunci când el si copiii lui vor vedea pentru prima data zapada. Si il vor cunoaste pe Mos Craciun, si vor simti mirosul de brad si cel de cozonaci. Vor mânca sarmale si mamaliga, preferatele lui Take. Vor merge sa colinde, vor participa impreuna la sarbatorile de iarna. Primele din viata lor cea noua. Chiar daca sunt musulmani, Mona Carolina vrea sa le arate si traditia româneasca. Pentru ca de acum cu totii sunt români.
