Una dintre piesele puse în scenă de regizorul Andrei Șerban, după revenirea sa în țară, în 1990, avea drept titlu o întrebare directă „Cine are nevoie de teatru?” Răspunsul nu e complicat: cred că mulți oameni, pentru că am văzut expresia de încântare a celor care au asistat la un spectacol reușit. Și le-am urmărit reacțiile din timpul unor reprezentații, participarea emoțională, admirabila stare de comuniune, pentru că teatrul aduce oamenii împreună, unul lângă altul pe locurile lor din sală, umăr lângă umăr. Teatrul este o artă a cetății, cea mai democratică dintre toate, o artă vie, care are și marea calitate de a educa. De aceea, el ar trebui să fie o materie importantă în școli. Nu înșir toate aceste lucruri întâmplător, ci pentru că, toamna se deschid stagiunile teatrale și pentru că, recent, am văzut mica producție a unei trupe de adolescenți din orașul nostru, una destul de cunoscută. Este vorba despre Trupa ACT Bacău, care a prezentat, pe scena Teatrului Fain (un HUB cultural, cum se autodefinește, spațiu generos de întâlnire și interferență a artelor- literatură, teatru, muzică, dans) o comedioară cu numele „Fată de măritat”. O alegere inspirată, din moment ce este o adaptare după piesa „Prințesa și porcarul” de Dumitru Solomon, care, la rândul său, a prelucrat un basm de H. C. Andersen. Piesa, una despre adevăr și fals, temă mereu actuală, este scrisă în registrul absurdului și are mult haz, comic de situație, de limbaj, personaje bine construite (având nume proprii cu valoare caracterizantă), ofertante actoricește. Adolescenții actori degajau o extraordinară energie, una molipsitoare, pofta lor de joc fiind vizibilă, de unde și mulțimea de aplauze la scenă deschisă. Colegii interpreților alcătuiau un public entuziast, fiind însăși imaginea tinereții exuberante, înfloritoare.
Celor blazați, posaci sau doar aflați într-o pasă existențială proastă le-aș spune să meargă într-o seară la Teatrul Fain, să vadă o astfel de reprezentație, și sunt sigură că starea lor de spirit se va schimba în bine. Da, comedia face bine, are puteri terapeutice. Dar este un gen
dificil, iar comediografii geniali au fost personalități complexe, cu „tristețea veselă”, ei cunoscând mai bine decât mulți alții întortocheata fire omenească. De altfel, în teatru nu există decât piese bune sau proaste, indiferent de gen, cert fiind faptul că piesele nereușite sunt și cele care plictisesc. Iar plictiseala este cea mai perfidă boală în teatru. Despre comedie și despre binefacerile râsului, Dumitru Solomon avea o zicere: „Râsul e cele mai sigur medicament împotriva îmbătrânirii premature a celulelor spiritului. Comedia este un contract de tinerețe sufletească încheiat cu noi înșine. Noi, cei buni și adevărați”.
L-am prețuit pe dramaturg, dar și pe om, pentru că avea un umor subtil și cultiva nuanțele în vremurile triste ale unor cumplite maniheisme. Putea să fie și grav, niciodată însă sumbru. Nici pesimist, nici optimist („peptimist” își spunea), un sceptic mai curând luminos, un ironist imbatabil, cu farmec, pentru că era și autopersiflant, detestând clișeele și subminând oricând, cu un fin surâs și o replică bine plasată, atitudini îmbățoșate.
Așa îl țin minte pe Dumitru Solomon, Dolfi pentru apropiați, singularul autor al pieselor cu filosofi (trilogia „Socrate”, „Platon”, „Diogene câinele”) pasionat de căutarea adevărului, de viața și moartea ideilor. Un spirit lucid, care era convins că, „numai rațiunea poate declanșa solidaritatea oamenilor în fața răului”.
Contract de tinerețe sufletească
