Privindu-le saltul în gol, îi considerăm temerari, puţin „duşi”, dependenţi de adrenalină. Vedem în ei super-oameni, bărbaţi şi femei deopotrivă. Îi aclamăm la spectacolele aeriene, ne oprim o clipă pe stradă, cu ochii lipiţi de cer, şi le urmărim traiectoriile desenate cu trupurile lor în cădere liberă sau atârnaţi de cupolele de mătase.
Uneori, visăm ceea ce ei trăiesc într-o obişnuită zi de muncă. Dar cei mai mulţi dintre noi rămân doar la vis. Şi totuşi, chiar şi cei care trăiesc visele altora au propriile vise şi pasiuni. Ele sunt legate strâns de marea lor iubire, zborul, fiindcă zborul nu e altceva decât o cădere controlată. Despre zbor, pasiuni şi ceva în plus, ni se destăinuie Constantin Broşu. Deja un nume recunoscut în paraşutismul românesc, adunând în activitatea sa sportivă peste 850 de salturi în diverse condiţii, Titi, aşa cum îl ştiu prietenii, s-a făcut remarcat şi în alte domenii precum fotografia. De altfel, el ştie să adune crâmpeie din pasiunile sale pe care le oferă celorlalţi sub diferite forme. (L.M.)
Dorinţa de a deveni paraşutist am avut-o încă din copilărie. Vacanţele petrecute la bunici au fost primele mele întâlniri cu sportul care avea să-mi definească întreaga viaţă. Ţin minte cum zgomotul avioanelor mă scotea din casă şi mă ducea către grădina de unde puteam urmări activitatea de zbor de la aeroclubul din Braşov.
Ore-ntregi pierdeam cu ochii pe cer, urmărind salturile paraşutiştilor. Într-o zi, în faţa porţii s-a defectat un autoturism. Curios ca orice copil, am ieşit şi m-am apropiat de şoferul care-şi făcea de treabă sub capota motorului. Din vorbă în vorbă, am ajuns să discutăm despre paraşutism. Mi-a povestit de fiul lui care este paraşutist. Apoi m-a întrebat dacă mi-ar plăcea să fac şi eu paraşutism, asigurându-mă că şi eu aş putea să urmez acest sport.
Când am împlinit vârsta de 16 ani, m-am înscris la Aeroclubul „Mircea Zorileanu” din Braşov. Iniţial, mi-am dorit să urmez cursurile de zbor cu motor, însă fata care îmi plăcea atunci s-a înscris la paraşutism, aşa că eu am urmat-o. Un an mai târziu, ea a renunţat, dar eu am rămas până în ziua de azi. Poate aş fi renunţat şi eu dacă nu aş fi asistat la un concurs internaţional de paraşutism organizat la noi, la club. Atunci am văzut ceea ce înseamnă să fii cu adevărat paraşutist şi mi-am dorit să fiu şi eu ca ei.
Pasiunea pentru fotografie s-a născut cam în acelaşi loc, în casa bunicilor. Jocurile copilăriei m-au adus în podul casei unde am dat peste un aparat foto vechi şi stricat. Primele „fotografii” realizate au fost crâmpeie de hârtie mâzgălite cu desene de copil pe care le îndesam în aparat ca apoi să le prezint celorlalţi. Aşa i-am „pozat” pe militarii care erau scoşi la munci agricole pe câmpul de lângă casa bunicilor, fără să am probleme cu cei de la Contrainformaţii.
Bacăul mi l-am găsit atunci când a venit vremea să merg în armată. Fiindcă nu concepeam să fac stagiul militar decât la paraşutism, am ajuns la unitatea militară de profil din Bacău. Mai târziu, mi s-a propus să rămân şi să urmez cariera militară în această unitate, ceea ce şi fac de peste două decenii.
Saltul cu paraşuta este un zbor chiar dacă, în fapt, el este o cădere. Deşi nu ai aeronava care e folosită pentru zbor, folosindu-te de mâini şi de picioare, poţi să experimentezi zborul. Sentimentele pe care le trăieşti atunci sunt diferite.
Dacă la început predomină teama şi curiozitatea, cu timpul, acestea se estompează lăsând loc plăcerii. Sunt emoţii, ele nu dispar, dar sunt de altă factură. Peste toate rămâne bucuria saltului pentru că tot ceea ce vezi şi simţi acolo este nepământean. Nu poţi descrie în cuvinte ceea ce trăieşti în acel moment. De aceea am ales să descriu aceste sentimente în imagini. Îmi amintesc de un salt făcut la Câmpia Turzii, deasupra plafonului de nori. Atunci, am observat o spărtură în nori sub formă de stea iar, peste acea spărtură, un curcubeu. Mai mult nu pot spune.
Nu cred că zborul m-a adus aproape de poezie. Poezia, ori o ai, ori n-o ai. Am căutat poezia în imagini încă dinainte să mă apropii de zbor. Dintotdeauna mi-a plăcut natura, peisajul, iar zborul n-a făcut altceva decât să-mi întregească perspectiva asupra lumii, oferindu-mi o a treia dimensiune. Ca zburător, ai marea şansă de a privi lucrurile din orice perspectivă.
Revenind la prezent, observ că sunt mulţi tineri care ar dori să vină spre sporturile aviatice. Dragostea omului pentru zbor este dintotdeauna. Aşa că, întotdeauna, copiii vor privi spre cer, vor dori să facă paraşutism. Viitorul fiecăruia va spune cât de mult îşă vor putea îndeplini visele. Trebuie să ai şi un dram de noroc, să te naşti în locul potrivit, iar Bacăul, din păcate, nu este unul dintre acestea, cu toată tradiţia aeronautică pe care o are. Astfel, aripile le sunt „tăiate”. Vulturul, când îi tai aripile, se transformă într-o găină.
