Condamnat la închisoare pentru propagandă împotriva orânduirii socialiste

– Cred că, de la început, ar trebui să ştim cine este Mircea Olindaru?
– Mircea Olindaru…Mircea Olindaru este un om obişnuit, care a încercat toată viaţa să trăiască în demnitate şi corectitudine. Am făcut şi destule greşeli, destule prostii, dar făcând o sumă între bune şi rele, cred că au fost mai multe bune. Am avut o viaţă de familie bună, o familie unită, însă s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Ceea ce vreau să se ştie este că întotdeauna când ajungi să trăieşti momente extreme din viaţă, aceste lucruri te pot schimba, de aceea eu mă bucur că trecând pe unde am trecut, am reuşit să nu-i urăsc pe cei care m-au trimis în acel loc deosebit şi apăsător, i-am iertat, dar nu i-am uitat, dacă vom uita ce s-a întâmplat, se va repeta, mai repede sau mai târziu. Sunt un om obişnuit. Şi atât.

Conspiraţia

– Atunci, să trecem la subiect. După cât ştiu eu, sunteţi singurul deţinut politic adevărat, de după anii ’80, faţă de mulţi, poate prea mulţi care şi-au strigat în piaţa publică dizidenţa târziu, imediat sau cu mult după anul 1990, însă fără a produce dovezi. Dumneavoastră aţi făcut un protest deschis la adresa regimului comunist, împotriva lui Ceauşeşcu, aţi fost arestat şi condamnat. Ce s-a întâmplat în acei ani?
– Să facem ordine: nu am fost singurul, după cum se va vedea. Da, în anul 1986, împreună cu alţi colegi, am încercat să constituim un grup de rezistenţă, de protest împotriva regimului comunist, a lui Ceauşescu.

– Lucraţi la Întreprinderea de Avioane…
– Exact. La Cercetare pentru Aviaţie. Era un colectiv condus de domnul Ioan Găluşcă, care a obţinut nişte rezultate notabile, remarcabile, mulţi dintre colegii mei erau şefi de promoţie la matematică, fizică, inginerie etc. Sunt foarte multe aspecte pe care nu le voi aminti, ci voi trece succint direct la subiect. Prin martie 1986, am scris un text, pe o foaie de hârtie, cu un mesaj clar şi direct: “Cetăţeni români! Banda lui Ceauşescu ne-a adus ţara în pragul dezastrului economic şi social, în casele noastre domneşte frigul, foametea, iar baionetele şi bastoanele Miliţiei ne-au adus într-o stare disperată…” Şi multe de acest fel. Trebuia multiplicat şi distribuit. Ştiam că la URA, cum era peste tot, accesul la copiatoare era urmărit, restricţionat. Petrică Pleşca, unul dintre colegii mei, a reuşit să-l imprime pe o placă, prin corodare. A scos câteva copii, însă nu erau de calitate. Am renunţat o perioadă. Între timp, eu m-am ocupat de altceva, voiam să construiesc o staţie radio de emisie şi să facem rost de arme.

– Arme?
– Da… S-a lucrat la aşa ceva, numai eu ştiam de acea acţiune. Trebuie să vă spun să nu cunoşteam toate legăturile colegilor mei, pentru protecţie, dacă pica unul, nu ştia nimic despre celălalt. Am construit acea staţie, un emiţător puternic, pe unde scurte, foarte apropiate de postul naţional de radio. Când intram să transmitem, pe o rază de câţiva kilometri, semnalul nostru era mult mai puternic şi se recepţiona ce emiteam noi. Am verificat de mai multe ori, timp de câteva secunde. Mergea. Între timp, am mai scris câteva manifeste, de mână, cu protecţie, pe care le-am distribuit fiecare pe unde a putut, iar impactul a fost rapid şi major. Nu eram mulţumiţi. Am rescris textul şi, de data aceasta, Petrică Farţade, alt coleg, a mers pe altă filieră. O cunoştinţă de a lui, avea o legătură la IMU, o femeie, care avea acces la un copiator. Cunoştinţa lui, cu numele conspirativ “Florin”, s-a dovedit a fi omul Securităţii, cum au fost mai mulţi implicaţi în acest dosar. L-am cunoscut şi eu, îi ştiu deci numele, l-am şi publicat pe Facebook, cum am aflat şi numele altor “prieteni”, care ne-au turnat la Securitate, cu nume şi prenume. Şi ce surprize am avut, după ce am primit de la CNSAS răspunsuri la solicitarea mea.

– Câţi eraţi în această conspiraţie?
– Vreţi să scrieţi toate acestea? Hai, să o spun. Practic, această organizaţie avea membri în mai multe oraşe, eram 39 de persoane, din Focşani, Iaşi, dar şi Bucureşti, nu i-am cunoscut pe toţi (am avut o listă cu ei, bănuiesc că această listă o căutau cei de la Securitate, însă nu au găsit-o), era constituită destul de ermetic. În Bacău au existat mai multe persoane, cam 11, în tot oraşul, din câte ştiu eu, fiecare avea sarcini precise, însă n-am mai apucat să le ducem pe toate la capăt.

Arestarea

– Ce s-a întâmplat mai departe?
– Când Petrică Farţade s-a întâlnit cu legătura lui, “Florin”, pentru a-i da manifestul, pentru multiplicare, pe scări la Casa de Cultură, individul a făcut un semn şi imediat au apărut doi indivizi şi l-au arestat pe Farţade. Era 25 noiembrie 1986. La percheziţie, conform legii, trebuia să participe şi un martor-doi. I-au găsit pe stradă, l-au percheziţionat, au găsit manifestul într-un buzunar de la pantaloni.
Pe la ora 7 seara m-au arestat şi pe mine, eram pe la Orizont, am văzut două persoane care veneau spre mine, mi-am dat seama imediat că eu eram ţinta. Aici trebuie să vă mărturisesc cu sinceritate, dacă aveam o grenadă la mine, aş fi detonat-o. M-au luat, m-au dus şi pe mine la Securitate. Asta a fost. La câteva zile l-au reţinut şi pe Pleşca Petrică, însă i-au dat drumul, l-au urmărit câteva zile, după care l-au arestat şi pe el. Ne-au cazat pe toţi la „hotelul” arestului Miliţiei, stăteam singuri în celule.

– N-am spus un lucru important, eraţi secretar adjunct cu propaganda, la o organizaţie de partid. De ce această revoltă?
– Eram la organizaţia Cercetare. Am fost şi propagandist. Am considerat întotdeauna că trebuie să spui adevărul, aşa cum este – bun sau rău, nu am acceptat să vină cineva să-mi bage pe gât contariul a ce era de fapt. Şi vă mai spun ceva: eu aveam un salariu bun, primeam în mână 4700-5000 de lei, erau bani serioşi atunci, eram bine cotat profesional, cu un viitor asigurat, însă am considerat că este mai bine să rămân ceea ce eram.

– Unde voiaţi să ajungeţi, mă gândesc că v-aţi calculat paşii de urmat, aveaţi un plan cu o finalitate.
– Eu şi colegii mei ştiam că nu-l vom da jos pe Ceauşescu. Nu se putea. Însă am zis că este de datoria noastră morală de a spune concetăţenilor mei adevărul. Multe lucruri devenise insuportabile, ştiam riscurile, eram căsătorit, aveam un copil, avea opt ani. Dosarul nostru a fost deschis în septembrie ’86, după ce a venit generalul Emil Macri, de la Direcţia a V-a, Bucureşti. Am înţeles că faptele noastre au ajuns şi la urechile Elenei Ceauşescu.

Procesul

– Cât au durat cercetările?
– Au fost două etape, în prima au făcut dosarul de urmărire informativă, cu tot ce trebuie, declaraţii, “surse”, rapoarte de urmărire, rezultatele filajelor. Au fost foarte eficienţi, aveau experienţă, rutină, aveau fonduri imense, era un mecanism uriaş. Vreau să spun că s-au comportat foarte bine, chiar civilizat, erau oameni pregătiţi, nu m-au lovit, nu m-au jicnit, nu mi s-a vorbit urât, nu pot să mint, m-ar bate Dumnezeu! În schimb, la audieri, mi se amintea că am o soţie frumoasă, o fetiţă la fel, că trebuie să mă gândesc bine. Şantaj. În a doua etapă, au fost trimise dosarele în instanţă, a venit un complet de la Tribunalul Militar de la Iaşi, unul de la Bucureşti. Înainte de a mă condamna, mă chemau la audieri, care durau câte 18-20 de ore, iar cu o săptămână înainte de proces m-au chemat şi mi-au comunicat încadrarea juridică: “Uneltire împotriva orânduirii socialiste”, din Codul Penal de atunci, cu pedeapsă de 25 de ani, la care se adăuga o agravantă, pentru problema cu armele şi propagandă prin radio. Ne-au dus în instanţă, soţia fiind anunţată cu o zi înainte, că în ziua de…la ora…, să fie prezentă, că voi fi judecat, a venit şi soţia lui Petre Pleşca, Petrică Farţade nu era căsătorit. Ne-au dus într-o sală, acolo mai erau trei militari şi câte doi miliţieni, de o parte şi de alta, să ne sprijine!

– Aţi avut apărare, v-aţi luat avocat?
– Sigur, totul a fost legal! Mi s-a repartizat un avocat din oficiu, care, am descoperit, era omul lor, al Securităţii. Mie îmi pare rău, aveam o oarecare consideraţie pentru el. Nu-i mai dau numele. Am stat de vorbă câteva minute înainte, la distanţă de un metru, în public. Fiecare a avut avocat separat, care, la rândul lor, erau “prieteni”. Ne-am aşezat, completul ne aştepta cu multă căldură. Totul a durat 20 de minute. Era luna decembrie, 1986. S-a ridicat instanţa şi a zis, după ce a citit rechizitoriul: “Se condamnă inculpatul Olindaru Mircea la 6 (şase) ani de închisoare… Se condamnă inculpaţii Petre Pleşca şi Petre Farţade la câte 5(cinci) ani de detenţie, pentru «tentativă de propagandă împotriva orânduirii socialiste», Dosar 134/1996, conform art. 20 şi 173 al 1 şi art 166 al. 2 Cod Penal”. Aceasta a fost acuzaţia finală, celelalte acuzaţii, cu armele şi propagandă prin radio nu au fost dovedite decât parţial, urmând să mai fie cercetate. Soţia a făcut recurs, însă a fost respins, “faptele sunt grave şi rămâne cum a stabilit prima instanţă”. Se împlinesc 30 de ani de atunci şi aş fi fost, iată, liber, dacă mă condamnau după acuzaţia iniţială.

– După condamnare, aţi rămas tot în Bacău?
– Nu, în ianuarie 1987, ne-au dus la Penitenciarul Bacău, camera 13, iar din martie ne-au mutat la Bucureşti, la Racova, Secţia 5 Specială, după aceea ne-au transferat la Aiud, la zarcă, pentru mai multe zile, într-o cameră de 3/4, cu un pat, care ziua se ridica, iar podeaua era cu 20 de centimetri mai jos decât holul, vară-iarnă se turna apă pe jos, pentru a ne răcori, apa face bine la…picioare, nu? Ziceai că eşti la mare! La o înălţime considerabilă era o fereastră, cam de 80 de cm, pe unde intra lumina şi vedeam un petic de cer. Toată ziua ne uitam pe acea fereastră. De acolo ne-au mutat la camera 69, tot 3 pe 4, cu trei paturi, de data aceasta eram toţi trei în cameră, eu, Farţade şi Pleşca. Acolo nu se stingea niciodată lumina, iar vizorul era deschis foarte des, ne controlau permanent, iar comportamentul era consemnat pe minute şi ore. Momente grele au fost când a venit la vizită soţia cu fiica mea. Mare durere. Nu se pot descrie, nu se pot uita acele clipe… Nu mai avem timp să vă povestesc tot ce am pătimit acolo, singurătate, suferinţă, frustrări, mâncare proastă, program auster. Situaţia noastră a ajuns la posturile de radio BBC, la Vatican.

Eliberarea

– Cât aţi stat acolo?
– Am stat acolo până pe 4 februarie 1988. Din şase ani am făcut un an şi două luni. Vă spuneam că presiunile erau foarte mari, mai ales externe. Ele s-au accentuat după vizita lui Gorbaciov, în mai 1987, la Bucureşti şi am înţeles printre rânduri că i-a cerut lui Ceauşescu să elibereze toţi deţinuţii politici. Noi, oficial, nu eram deţinuţi politici, însă toată lumea ştia pentru ce am fost condamnaţi, şi nu numai noi.

– Cum s-a întâmplat minunea?
– Pe 7 iunie, 1987, de ziua mea, pe la 10.00, se aud cheile la lacăte, la broască, se deschide şi un supraveghetor strigă: Farţade Petre, da, să trăiţi, zice Petrică. I-aţi bagajele! Ieşi afară! Nu l-am mai văzut, am aflat după câteva zile că i-au dat drumul. S-a auzit că ar fi intervenit pentru el Vaticanul, printr-un preot din sat de la el. Pe 25 octombrie 1987 s-a dat un decret de amnistiere şi a plecat al doilea, Petrică Pleşca, iar “şeful”, adică Mircea Olindaru, în semn de aleasă preţuire, a fost eliberat pe 4 februarie, anul 1988.

– Aţi ajuns acasă. V-aţi întors la URA?
– Nuuu. Doamne fereşte! Noi am făcut o adresă, să revenim la vechile locuri de muncă însă, între timp, a venit o adresă de la Ministerul Apărării Naţionale, prin care se comunica conducerii întreprinderii că numiţii, unu, doi, trei, nu pot fi angajaţi la Fabrica de Avioane, deoarece prezintă pericol pentru securitatea naţională. Punct. Vreo lună de zile am încercat la toate întrepinderile din Bacău, însă când auzeau cine suntem, nu ne refuzau, ne amânau. Aşa am ajuns la Trustul de construcţii, la domnul Armaşu. M-a angajat, după o discuţie cu şeful Miliţiei Bacău. Am lucrat la Trustul de Construcţii până în 1990, cu un salariu mult mai mic, nu am avut altă soluţie, după care am înfiinţat o firmă, a mers şi nu a mers, apoi am ieşit la pensie.

Revoluţia

– Colegii dumneavoastră ce au făcut?
– Petrică Pleşca a murit acum cinci ani. Nu am multe informaţii, ştiu că după Revoluţie s-a întors la URA, a avut ceva probleme, a ieşit la pensie. Petrică Farţade a căutat mult de lucru, a lucrat în mai multe locuri. A fost foarte discret. S-a retras. La timpul potrivit, voi spune mai multe în cartea pe care o pregătesc. Mai am nevoie de câteva documente de la CNSAS. Nu mai găsesc timp, m-am ocupat şi de altele. Între timp a avut loc o revoluţie, despre care noi am mai vorbit şi o să mai vorbim. Au fost lucruri importante şi interesante la Revoluţia din Bacău. M-am implicat foarte mult şi cu răspundere, cu onestitate şi curaj, cum au făcut-o mulţi băcăuani. De aceea am spus, şi spun mereu, lor, acelor oameni le datorăm totul, au avut curajul să iasă în stradă, să stea acolo zile şi nopţi, cu toate că erau conştienţi de pericol. Fără ei, fără sprijinul lor, nimeni nu ar fi ajuns acolo, în balcon, apoi pe o funcţie, după aceea cu statut de revoluţionar, unii fără să facă nimic. Restul e istorie. Câteodată mi-e şi ruşine să mai spun că sunt revoluţionar, prefer să spun că am fost deţinut politic.

Dreptul de a alege

– A meritat?
– Mă puneţi la grea încercare. Este poate cel mai greu răspuns. Mă întreb şi eu de multe ori. Ca să văd unde merg, trebuie să mă uit în urmă. Singurul lucru de care îmi pare rău este că am pus la grea încercare familia, le-am creat celor mai dragi fiinţe multe necazuri, suferinţe, nu mi-au reproşat niciodată, însă am citit în ochii lor suferinţă, dar şi înţelegere pentru sacrificiul meu.
Filosofic vorbind, cred că a meritat şi pentru faptul că noi putem sta acum de vorbă, fără teamă. A meritat şi pentru faptul că dumeavoastră puteţi scrie la ziar ceea ce am vorbit noi acum. Faptul că unii înţeleg libertatea ca un drept de a lovi în alţii este, iată, o altă problemă care trebuie discutată. Să ne bucurăm că putem alege, să vorbim, să călătorim. Dreptul de a alege este fundamental. Eu am ales.