Clauza penală în contractual individual de muncă

Clauza penală în contractual individual de muncă a fost declarată nelegală de Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie – Completul Pentru Dezlegarea Unor Chestiuni De Drept.
Astfel, prin Decizia Nr. 19/2019 ICCJ a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău – Secţia I civilă, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la următoarea chestiune de drept:
„Art. 38 din Codul muncii, coroborat cu art. 254 din acelaşi cod, se interpretează în sensul că este admisibilă/inadmisibilă clauza penală într-un contract individual de muncă sau într-un act adiţional la contractul individual de muncă?”
În fapt, Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău – Secţia I civilă, reclamanta – o societate comercială a chemat în judecată pe pârâtul-fost angajat, solicitând obligarea acestuia la plata unor despăgubiri, în sumă de 1.500 euro, cu titlu de prejudiciu concret, produs în urma neîndeplinirii sarcinilor de serviciu, stabilite şi acceptate bilateral prin contractul individual de muncă şi, respectiv, actul adiţional la acest contract şi restituirea sumelor nejustificate plătite în avans.
Reclamanta a susţinut că pârâtul a fost angajatul său, ca şofer pe maşină de mare tonaj, în temeiul contractului individual de muncă încheiat între părţi. Prin actul adiţional la contractul de muncă, părţile au negociat şi convenit asupra art. II din acest contract, care stipulează că, în cazul în care angajatul predă cheile autovehiculului, cu scopul de a-şi da demisia fără respectarea preavizului de 15 zile lucrătoare, acesta va suporta beneficiul nerealizat al angajatorului, în cuantum de 1.500 euro, plus costul prejudiciului concret cauzat în urma neîndeplinirii sarcinilor de serviciu, precum şi orice alte cheltuieli care sunt rezultatul faptei sale. Reclamanta a arătat că, pârâtul, aflat în stare de ebrietate, a fost implicat într-o altercaţie cu colegii de serviciu, dând dovadă de violenţă verbală şi fizică; de asemenea, cu două ore înainte de a prelua maşina pentru a pleca în cursă, pârâtul a părăsit garajul, fără a da explicaţii, fără a anunţa în timp util pe administratorul sau pe managerul firmei că ar exista vreo situaţie deosebită care l-ar împiedica să îşi exercite atribuţiile de serviciu.
Referitor la obligarea pârâtului la restituirea sumelor nejustificate, plătite ca avans, reclamanta a subliniat că pârâtul a efectuat servicii de transport rutier de marfă, în interiorul Uniunii Europene, motiv pentru care pârâtul a fost îndreptăţit la încasarea diurnei zilnice prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, cu modificările şi completările ulterioare; drept urmare, reclamanta a virat în contul pârâtului sume cu titlu de avans, însă acesta a încasat sume necuvenite, care depăşesc cu mult contravaloarea diurnei de 35 euro/zi, fără să justifice sumele primite.
Prin Sentinţa civilă nr. 455 din 2 mai 2018, Tribunalul Bacău – Secţia I civilă a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4.303 euro, reprezentând 1.500 euro, conform actului adiţional la contractul individual de muncă, şi 2.804 euro, reprezentând avans diurnă, achitat în plus .
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că pârâtul a părăsit locul de muncă, demisionând, fără a efectua termenul de preaviz legal, de 20 de zile lucrătoare, prevăzut de art. 81 alin. (4) din Codul muncii; neefectuând acest preaviz, pârâtul intră sub incidenţa prevederilor pct. II din actul adiţional la contractul de muncă (care constituie legea părţilor), fiind obligat să plătească reclamantei angajatoare o sumă de 1.500 euro, cu titlul de despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat (beneficiu nerealizat). Referitor la cuantumul diurnei legale încasate, din evidenţele contabile ale reclamantei, expertiza contabilă a reţinut că, pârâtul a încasat necuvenit un plus de diurnă în cuantum de 2.804 euro, pe care va trebui să îl restituie reclamantei.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat apel pârâtul,
Instanţa de apel a pus în discuţie inadmisibilitatea clauzei penale stabilite prin actul adiţional la contractul de muncă, prin raportare la art. 38 coroborat cu art. 254 din Codul muncii, şi, în consecinţă, nulitatea acestei clauze, conform dispoziţiilor art. 57 din acelaşi cod. Analizând cauza, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie a decis că:
În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 10, art. 38, art. 57, art. 134 alin. (1) şi art. 254 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, stipularea clauzei penale în contractul individual de muncă sau într-un act adiţional al acestuia, prin care este evaluată paguba produsă angajatorului de salariat din vina şi în legătură cu munca sa, este interzisă şi este sancţionată cu nulitatea clauzei astfel negociate.
Cu alte cuvinte, salariatului nu îi poţi imputa prejudiciul creat ca urmare a neândeplinirii obligaţiilor asumate prin contractul individual de muncă indiferent de obligaţiile asumate de angajat. Contractul născând în fapt, obligaţii doar în sarcina angajatorului şi drepturi în favoarea angajatului. Din această perspectivă, pentru angajator, recomandarea de la ultimul şi chiar penultimul loc de muncă al viitorului angajat începe să-şi demonstreze utilitatea.

Jr. Adrian M. Ionescu