Cinici de profesie

Se spune că regele Solomon îl implora pe cel veşnic să-l binecuvânteze cu o inimă inteligentă. Pornind de la această rugă, Alain Finkielkraut, a scris o carte care se intitulează chiar aşa „O inimă inteligentă”. Cu siguranţă, cei care l-au insultat, lunile trecute, în cartierul Montparnasse, pe acest filosof şi academician binecunoscut, o personalitatea marcantă a Franţei, nu au o astfel de inimă. Violenţii manifestanţi, numiţi „Vestele galbene”, l-au făcut „sale sionist, grosse merde sionist”, strigând că ei sunt poporul şi Franţa e a lor. O barbarie absolută!
Dar să revin la carte. Finkielkraut îşi argumentează astfel demersul: „La sfârşitul acestui secol devastat de fărădelegile cumulate ale birocraţilor, adică de o inteligenţă pur funcţională şi de posedaţi, adică de o sentimentalitate sumară, binară, abstractă, suveran de independentă faţă de singularitatea şi faţă de precaritatea destinelor individuale, această dorinţă de a fi înzestrat cu perspicacitate afectivă şi-a păstrat întreaga sa valoare”.
Nu se ştie dacă Dumnezeu i-a împlinit aprinsa rugăminte a celui mai înţelept rege biblic. El păstrează tăcerea, privindu-ne, de oriunde s-ar afla. Nu răspunde, nu iese din rezerva lui, nu se amestecă, nu intervine în treburile oamenilor. Nu vreau să cred că ne-a părăsit, aşa cum susţin necredincioşii, liber cugetătorii, scepticii şi cinicii de profesie. Prea îi umpleam agenda, spune eseistul amintit, aşa că El ne-a abandonat nouă înşine. Şi atunci, cui îi mai putem adresa ruga binecuvântării cu o inimă inteligentă? Alain Finkielkraut are un răspuns foarte limpede la această întrebare, spunându-de (şi încercând să ne convingă prin cartea sa) că literatura, artele, filosofia ne pot ajuta să descifrăm câte ceva din enigmele, din misterele lumii. Prin medierea lecturii şi prin reflecţie putem ajunge la o înţelegere superioară a rostului nostru în lume, aşadar. Dar nenorocirea vine de acolo că noi, oamenii, am început de la o vreme să nu mai simţim lipsa nimănui. „Într-o bună zi lumea o să dispară şi voi o să aflaţi asta de la televizor”, sună o replică dintr-o piesă contemporană.
Şi asta pentru că suntem din ce în ce mai înstrăinaţi, mai indiferenţi, mai individualişti. Ne amintim de lucrurile bune, frumoase, umane, în fond, numai cu anumite ocazii. Vorbim despre suflet, generozitate, apropierea de oameni, întrajutorare, despre solidaritate, înţelegere, armonie, numai cu anumite prilejuri şi la sărbătorile religioase. Le bifăm, facem risipă de vorbe, de urări, dar în noi nu se schimbă nimic, şi rămânem la fel de învrăjbiţi, de divizaţi după propriile interese. Egoismul triumfă mereu, instinctele rudimentare, insensibilitatea şi grobianismul. Ca să continui câteva din rândurile scrise în Hubloul de săptămâna trecută, a fi misogin la modul agresiv, afirmând că femeia e inaptă de creier şi e bună doar pentru satisfacţia cărnii, e proba unui instinctualism grosolan, camuflat de o trăncăneală filosofardă, machistă. Nici femeile şi nici bărbaţii (care nu trebuie nici uniformizaţi, şi nici egalizaţi) nu cred că au fost creaţi pentru a fi obiect de studii, mai mult sau mai puţin savante. Ci pentru a trăi împreună şi a se bucura unii de ceilalţi. Misoginismul, ca şi misandria – jocul de-a superioritatea între sexe, aparţinând unor cinici de profesie, mi se pare infantil şi inutil – sunt atitudini extreme, contraproductive, ca să zic aşa, denotând o gravă ruptură în unitatea minte–inimă.