Cine ştie ce câştigă ?…

Încercaţi-vă forţele lingvistice

Alegeţi: 1. Cine ştie, câştigă. 2. Cine ştie – câştigă. 3. Cine ştie câştigă.

A vorbi cu… subiectivă şi regentă

Dacă formula simplă „subiect şi predicat” e uşor de folosit în scris pentru că încă din clasa I se disting părţile principale ale unei propoziţii, echivalentul primei este greu de identificat pentru a-l feri de nedorita virgulă sau de linia de pauză.

Cum ieşim din impas?

Reţeta este la îndemână: nu avem decât să comprimăm (lingviştii îi spun contragere) propoziţia subiectivă într-un cuvânt, care devine subiect. Ceea ce rezultă nu este întotdeauna o unitate existentă în limba română, dar ni se permite imaginarea unui produs lexical ad-hoc, de regulă pornind de la acelaşi radical. De exemplu, subiectiva „Cine ştie” se poate reduce la „ştiutorul” (cu radicalul „şti-”), subiect pentru predicatul „câştigă”. Şi cum între cele două părţi principale de propoziţie nu se pune virgulă, nici după echivalentul substantival nu vom pune vreun semn de punctuaţie. Pentru a vă convinge că aşa stau lucrurile, aplicaţi metoda drumului invers: dezvoltaţi un subiect la nivelul unei propoziţii corespunzătoare. Astfel, „Mincinosul se dă singur de gol” devine „Cine minte se dă singur de gol”, unde subiectul „Mincinosul” este totuna cu subiectiva „Cine minte”.

Fraze simple, fraze ample

Deseori subiectiva este urmată de una sau mai multe propoziţii subordonate, care întregesc înţelesul, dar ne pun la încercare abilităţile ortografice: „Cine încearcă să pună piedici unui proiect care aduce beneficii colective se va alege cu oprobriul colectiv”. Suntem tentaţi să plasăm virgulă înaintea verbului „se va alege”, ca să izolăm pachetul de informaţii (alcătuit din trei propoziţii) de deznodământul enunţului. Punem întrebarea elementară pentru a afla subiectul acestui verb-predicat: „Cine se va alege?” Răspunsul este în prima parte a construcţiei: „Cine încearcă”, echivalentă cu „*încercătorul” sau „imprudentul”, adică descoperim o subiectivă, înlocuibilă cu un subiect.

Bine, dar dacă schimbăm ordinea cuvintelor?

Suntem întrebaţi dacă regula este valabilă şi în cazul topicii inverse: „Câştigă cine ştie”, ceea ce ne-a făcut să răspundem că nu numai între subiect şi predicat nu se pune virgulă („Ştiutorul câştigă”), ci şi între predicat şi subiect („Câştigă ştiutorul”); prin extensie, „Cine ştie câştigă”, dar şi „Câştigă cine ştie”.
„Mai bine nu pun deloc virgule!”
Aşa s-a hotărât cineva după ce a constatat că există situaţii (nu foarte numeroase) când virgulele pot fi compromiţătoare pentru cel ce utilizează limba română. E şi aceasta o formă de comoditate (unii, mai neiertători, i-ar spune laşitate). De fapt, cu o sumă minimă de cunoştinţe gramaticale (atenţie: nu ne sunt de folos deprinderile morfologice, ci doar cele care ţin de sintaxă) şi cu antrenarea logicii, se poate pune virgula unde trebuie.

Aşa da!

„Cine plăteşte iubeşte?!” (Deşteptarea, 28 aug. 2017; editorial), comparabil cu „Plătitorul iubeşte?!”

Aşa nu!

„Cine papă bine, are trup frumos” (publicaţie locală, Chişinău, 2 sept. 2016); „Cel ce nu se crede prea mare, valorează mai mult decât crede”; „Acela care caută să informeze lumea asupra tuturor însuşirilor pe care crede că le are, este un îngâmfat şi fiecare îl ocoleşte”; „Dorinţa de a avea o părere bună despre sine, se cere a fi întotdeauna sprijinită de dovezi” (Reflecţii şi maxime, Buc., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 33, 34, 35). În ultimele două cazuri, virgula este între subiect („Acela”; „Dorinţa”) şi predicat („este un îngâmfat”; „se cere”).