Cine ne apara de noi insine?

Cred ca ni s-au tocit simturile de atâta agresiune fonica si vizuala, si ca ne-am obisnuit sa convietuim cu scandalul, cu dezastrul. Si astfel pierdem, zi de zi, cel mai pretios lucru, bucuria de a trai. Suntem inundati nu numai de ape, ci si de nevoi, neajunsuri, probleme practice, mici si mari. Fara solutii, din moment ce nivelul nostru de trai intra mereu la apa, scade enervant, revoltator, dureros. Peste toate astea, mai vin si apele, cele adevarate.

In fiecare primavara e la fel, aceeasi situatie de ani si ani de zile si aceeasi lipsa de prevedere, de pregatire. „România de chirpici, luata mereu de ape”, suna o amara zicere a unui celebru pesimist. Oare când vom scapa de consumarea rapida a lucrurilor in imediat, de aproximativ, relativ, de improvizatii combinative, de smecherie, descurcareala, fentarea si sfidarea legilor? Ne plângem de hotia care a secat tara, imbogatindu-i pe unii peste noapte si saracind marea masa, dar uitam ca la noi se spune admirativ, dragastos, chiar si despre niste copilasi „ e mare ot”, „hotomanule!”

Ei, si când nu ne mai plângem, ca sa nu mai râda lumea de noi, atunci punem de-o strategie. Pentru ca vom aveam pâna la toamna, in septembrie, dupa cum a spus premierul, o strategie nationala pentru inundatii. Sa se faca, dar sa fie si respectata, pusa in practica, sa tina, pentru ca asta-i problema noastra, suntem mari mesteri in „planuri de cutite si pahara”, dar totul se naruie si se surpa inainte de vreme. Gândim in mic, nu scapam de insailari, incropeli, amânari, de sindromul minoratului.

Apropo de un recent solgan electoral, cred ca am avea nevoie de cineva care sa ne apere, scapându-ne de firea noastra, de indiferenta, lasa-ma sa te las, de defetismul nostru, in fine, de noi insine. Am putea atunci sa fim mândri ca ne-am autodepasit. Am putea atunci si noi sa spunem „da, putem”, pentru ca nu totul in viata asta e mizerabil, sordid, murdar. Totul e sa vrem sa ne implicam, sa nu ramânem spectatori ai propriei vieti.