Cimitirul

Vi se pare, mai ales acum, în preajma unor importante sărbători, nepotrivită tema? Dacă da, propun să nu mai vorbim nici despre eternitate, amintiri, respect etc. Cuvântul cimitir își are obârșia în neogreacă, unde koimitírion (ϰοιμητήριον) înseamnă dormitor; dormitorul ultim, al veșniciei. Este în această percepție ceva din spiritul lui Platon, care ne spunea că toți cei care sunt într-adevăr iubitori de înțelepciune se deprind cu gândul morţii, şi aceasta îi înspăimântă mai puţin decât pe ceilalţi oameni. Dar, cel mai mult poate că abordarea ne trimite către stoici, cei la care face trimitere Martin Heidegger: ,,A înţelege moartea pare a fi vocaţia profundă a filosofiei. Nu este întâmplător că, la începutul istoriei sale, ea capătă numele de «pregătire pentru moarte»” (Vezi Cristian Ciocan, ,,Moribundus sum: Heidegger şi problema morţii”, Humanitas, 2007).
Pare ceva aproape bizar, desigur, dar când poposesc pentru prima oară într-o localitate, dacă am timp, vreau să vizitez cimitirul emblematic al așezării, cartea de vizită a comunității. Cimitirul îmi oferă criteriul de apreciere a sufletului preoților, primarilor, concetățenilor acestora. Un prieten îmi spune că atunci când este pe cale de a-și apropia un amic nou este tentat să-l roage să facă împreună o vizită la mormântul părinților acestuia, pentru a-l cunoaște mai bine.
Când intru într-un cimitir, mă gândesc și cuvântarea „La cimitir și la Crucea Domnului”, cea în care Sfântul Ioan Gură de Aur amintește despre originea cuvântului „cimitir”, care face pomenirea de Cruce. După cum Hristos a fost răstignit în afară porților Cetății, tot astfel, locul rămășițelor pământești ale fiecărui creștin se va afla în afara cetății lor: ,,Vezi că pretutindeni moartea este numită somn; pentru aceasta și locul se numește cimitir, adică loc de dormit. Numele ne este folositor și plin de filosofie. Așadar, când aduci aici pe un mort, nu te pierde de supărare; căci nu-l aduci la moarte, ci la somn”. Același Ioan Gură de Aur îmi șoptește că, mereu, ,,cimitirul este școala școlilor și facultatea facultăților. Du-te în cimitir; el îți vorbește de Dumnezeu”.
Un cimitir în care dezordinea face legea mă înspăimântă. Când văd că pentru a ajunge la un loc de veci ar trebui să calci peste alte morminte, îmi aduc aminte de epitaful scris pe o tombală din Seini, Maramureș:,,Trecătorule ce-mi calci țărâna, nu fi mândru în cimitir./ Noi suntem acasă, tu încă ești musafir”. Când privesc mormintele care sunt lăsate pradă paraginii, uitării mari, sunt asediat de tristeți funciare.
Dacă tot ce v-am spus până acum nu a pledat suficient pentru a privi cimitirul ca pe un reper fundamental al vieții noastre, dacă sunteți îndrăgostiți de matematică, ați putea, de pildă, să căutați locul veci al lui Diofant, părintele algebrei, unde, se spune, ar fi inscripționat un epitaf care este, de fapt, o interesantă problemă cu fracții care ne invită să-i aflăm vârsta acestuia: ,,Călătorule! Aici odihnesc osemintele/ Unui om bun care a trăit/ O viaţă lungă şi plină de virtuţi./ Copilăria lui a ţinut o şesime de viaţă,/ Apoi a mai trăit o doisprezecime,/ Până când s-a însurat cu o femeie/ Care nu i-a dăruit copii,  decât după ce/ A mai trecut a şaptea parte din viaţă, / Plus încă 5 ani./ Iar fiului său soarta i-a hărăzit/ Să trăiască doar jumătate din viaţa părintelui./ În mâhnire adâncă a murit bătrânul/ Supraviețuind cu patru ani fiului său.// Călătorule! Ştii câți ani am eu/ În această zi când îmi sfârşesc viaţa?”… Sau poate că, îndrăgostiți de folclor, umor și înțelepciune, veți vizita cimitirul Săpânța sau alte cimitire celebre ale lumii.
Sunt sigur însă că, și de Sărbători, veți merge la mormintele celor dragi. Cu flori, cu lumină în suflet și în lumânări, cu bucuriile și tristețile care le țin în viață eternitatea acestora. Dacă-i întâlniți pe-acolo pe preoți și primari, amintiți-le, vă rog, cât de important este un CIMITIR. Nu le cereți să angajeze peisagiști, arhitecți, să ofere cimitirului aură de Père-Lachaise. N-au toți sensibilități de acest gen. Sugerați-le însă că măcar niște alei neiubitoare de noroi și o capelă civilizată ar fi un început de reabilitare a atitudinii față de cimitir.