Chiar nu iubește nimeni „Pisicile”?

Se spune că pisicile au mai multe vieți. De regulă, vreo șapte. Diferite între ele. Posibil. Cert este însă că „Pisicile Roșii” au, în calitatea lor de jucătoare la divizionara secundă de fotbal feminin a Bacăului, Măgura 2012, o singură viață. Mi-ar fi plăcut să scriu: una și bună. Ar fi însă o minciună. „Pisicile Roșii” au mereu aceeași viață: una care bate, din păcate, în cenușiu închis. Banii sunt puțini, condițiile de pregătire ca și inexistente, iar viitorul mereu sub semnul întrebării. De 11 ani e așa. S-au schimbat generațiile, adversarele și eșaloanele. Numai viața singurei echipe de fotbal feminin a Bacăului la nivel de senioare a rămas la fel. O viață de care nu se interesează prea mulți. Excepție fac rudele, cei câțiva suporteri entuziaști din galerie care, deseori, străbat sute de kilometri doar pentru a le încuraja pe fete și, mai presus de toți și de toate, oamenii din staff cu statut de Sisif: președintele Cătălin Cojocaru, directorul sportiv Iulian Răsloagă și antrenorul Mihai Voicu. Sigur, de-a lungul celor 11 ani au apărut și finanțări nerambursabile din partea Consiliuliui Local. Dar acestea- insuficiente, evident- au venit la pachet cu măriri de taxe (inclusiv pentru folosirea stadionului „Lucrețiu Avram”), cu nervi și contestații pentru că municipalitatea băcăuană pare să privească fotbalul feminin mai degrabă ca pe o struță-cămilă. Bine-bine, în acest oraș bătut de soartă și de vânturi, municipalitatea privește chiorâș și alte fete, nu doar pe cele de la Măgura 2012; e suficient să privim traseul descendent al handbalistelor și voleibalistelor de la CS Știința, nu? Și totuși, asta nu poate servi drept consolare pentru „Pisicile Roșii”. Cu jucătoare de vârste și condiții sociale diferite (găsim în lot eleve de gimnaziu, de liceu, studente și chiar profesoare), „Pisicile” îi dau înainte pentru că, în cazul lor, cel puțin, nu există o altă viață după moarte. Așa că, ele fac tot posibilul pentru a ține echipa în viață. Se antrenează pe tăpșanul de pe fostul „Liceu”, unde riști o entorsă și dacă te plimbi, darmite să mai alergi, se scoală în ziua de meci în deplasare pe la 5 dimineața, pentru ca la ora 11.00, după vreo patru ore și jumătate de drum și un sandviș mâncat în fugă, să joace pe la Târgoviște sau București. Toate acestea, din dragoste pentru fotbal. Și din dragostea pentru o echipă pe care nu pare să o îndrăgească mai nimeni altcineva. Când vrem să subliniem condițiile vitrege pe care le întâmpină cineva, obișnuim să spunem: viață de câine. În același registru, nu am greși cu nimic dacă am spune, în schimb, viață de pisică. Cu o precizarea obligatorie: de Pisică Roșie.