Chemarea la convertire

Tuturor ni se întâmplă în viaţa noastră să avem parte de deziluzii. Ne aşteptam ca lucrurile să meargă într-un sens, dar ele au mers, în schimb, în alt sens; aveam încredere în anumite persoane, însă acele persoane n-au răspuns aşteptărilor noastre.
Şi Isus a avut parte de mari deziluzii. Cu puţine excepţii, cea mai mare parte a capilor religioşi ai timpului n-au primit favorabil predica sa şi s-au arătat neîncrezători sau clar ostili în privinţa lui. Şi totuşi, aceste persoane se prezentau public drept păzitorii şi apărătorii legii lui Dumnezeu. Şi adesea priveau cu un sentiment de superioritate şi dispreţ anumite categorii de persoane pe care ei le considerau păcătoşi prin definiţie şi prin profesie, excluşi din principiu de la împărăţia lui Dumnezeu. În schimb, multe dintre aceste persoane s-au dovedit disponibile la predicarea lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus, primind invitaţia la convertire, la schimbarea vieţii.
Aşadar, tocmai mai marilor preoţilor şi bătrânilor poporului se adresează Isus, punându-le în faţă responsabilităţile lor: „Voi sunteţi ca acel fiu care, prin cuvinte, îi spune tatălui său că vrea să asculte în toate, dar în realitate nu se comportă aşa cum doreşte tatăl. Voi vă arătaţi zeloşi în observarea formală a Legii şi tradiţiilor religioase, dar nu sunteţi dispuşi să vă lăsaţi examinaţi în faţa cuvântului pe care Dumnezeu vi l-a adresat prin Ioan Botezătorul, de cuvântul pe care acum vi-l adresează Dumnezeu prin mine”.
Pe timpul lui Isus ca şi pe timpul nostru, voinţa lui Dumnezeu nu consta atât în observarea legilor şi tradiţiilor, cât mai ales în recunoaşterea şi primirea lui Cristos, în ascultarea cuvântului său. Pentru a îndeplini voinţa lui Dumnezeu nu ajunge să te prezinţi public ca persoană religioasă, aşa cum nu ajunge să fii practicant. Nu numele, titlul sau haina pe care o purtăm, nu locul pe care-l ocupăm în Biserică sau societate, nu apartenenţa la o organizaţie sau alta sunt cele care contează înaintea lui Dumnezeu. Contează doar sinceritatea cu care căutăm ceea ce este adevărat, drept şi bun. Contează numai disponibilitatea concretă de a ne lăsa călăuziţi de legea supremă a iubirii, dincolo de toate celelalte legi şi tradiţii.
Iar unul dintre aspectele esenţiale ale legii carităţii este renunţarea la orice atitudine de confruntare, judecată şi, cu atât mai mult, de dispreţ sau condamnare în raport cu ceilalţi. Pentru că noi nu suntem în stare să cunoaştem cu adevărat persoanele în conştiinţa lor; judecăţile noastre sunt întotdeauna subiective, parţiale, relative. Cu toată bunăvoinţa noastră, riscăm să facem mari greşeli în judecarea persoanelor.
Este adevărat că anumite cuvinte din Evanghelie nu ne place să le auzim, ne produc neplăcere. Şi atunci încercăm să ne gândim că nu ne privesc. Şi totuşi, nu putem să ne dispensăm să fim într-un oarecare mod provocaţi de cuvintele lui Isus adresate capilor religioşi ai timpului său: „Adevăr vă spun, că vameşii şi desfrânatele vor merge înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 21,31).
Să ne dea Dumnezeu o inimă curată şi umilă, pentru a ne lăsa călăuziţi şi convertiţi de cuvântul său.

Pr. Emanuel Imbrea, vicar la Parohia Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău